27.03.2022
Elisaveta extenuată de muncă și de purtatul costumului alb care o protejă de virus, se opri puțin din mers pentru a privi afară.
Era la începutul lunii mai, iar vremea se încălzi atât de frumos încât chemarea pentru sărbătoarea verdelui era mare.
”Am 35 de ani de când lucrez în spital, dar o asemenea nenorocire nu am văzut, nu am trăit”, gândi Elisaveta.
La fiecare pas făcut printre paturile pacienților, pentru a le face curățenie sau pentru a-i ajuta la diferite probleme, pe hol sau în alte zone din spital, transpirația îi invadă fiecare milimetru din corpul femeii și îi consumă din energie, din putere.
La un moment dat o asistentă o chemă pe Elisaveta și îi spuse că trebuie externat un pacient.
- Trebui să-l duci cu căruciorul până afară pe pacientul de la salonul 4, domnul Ureche, îl externează, iar de acolo îl va prelua cineva din familie cu mașina, dar vezi că are și un bagaj, îi spusese în viteză asistenta.
Elisaveta, o ascultă pe asistentă și se duse la salonul 4, îl așeză pe dl.Ureche pe cărucior și împreună cu bagajul se îndreptă spre ieșirea dedicată foștilor bolnavi de Covid.
Ajusese afară și încercă să coboare rampa cu pacientul. Era destul de greu, avea bagajul domnului Ureche într-o mână și trebuia să fie atentă la cărucior.
Pe la jumătatea rampei, piciorul drept al doamnei Elisaveta alunecă și cărciorul trecu peste el, iar biata femeie căzuse pe o parte. Mâna și piciorul drept al femeii cedă în fața căruciorului și a căzăturii. Durerea îi invadă ușor, ușor tot corpul. Biata femei nu înțelesese ce se întâmplase cu ea. Se uită într-o fracțiune de secundă după pacient.
Domnul Ureche, relaxat se ridică din cărucior, își ridică bagajul, iar cu o viteză de neînțeles se îndreptă spre mașină.
Mirată, doamna Elisaveta îl urmări cu ochii pe pacient. Când l-a văzut că poate să meargă a așteptat să se întoarcă spre ea, dar de unde, dl.Ureche se urcă în mașină și plecă. Nici măcar cel care a venit după dânsul nu s-a singhisit să vadă ce este cu femeia care era întinsă pe jos.
Supărată de reacțiile domnului Ureche, biata Elisaveta încercă să se ridice. Nu reuși. Mâna și piciorul drept parcă făceau parte dintr-un alt organism și durerea se cuibărise în corp. Femia și-a dat seama că sunt rupte. L-a rugat pe paznicul care tocmai apăruse să sune pe secție după ajutor, cu gândul la pacientul care a lăsat-o jos fără să schițeze vreun gest de compasiune.
”E grav”, gândi biata Elisaveta. ”Am ajuns să fim mai răi decât animalele”.
Dan Șarpe