Vântul sălbatic de iarnă îi biciui fața cu putere.
Anghel știa un lucru, fără lemne nu avea ce căuta la familie. Frigul intrase neinvitat în casă, iar pentru a face ceva de mâncare, îi trebuia foc.
Toată vara, Anghel munci pe la vecini pentru niscai bani și nu a avut timp de a aduna lemne uscate din pădure, adică vreascuri. Îl ajutase pe pădurar la rărituri, la plantat de puieți, deci avea o cotă de lemne.
Calul lui Anghel, bietul de el, cu greu făcea față crivățului. Acest amănunt îl știa și Anghel.
– Hai, fețița lui tata, rezistă încă puțin și intrăm în pădure ca să încărcăm lemne. Hai, Georgiana, hai fetița! Am să-ți dau niște porumb bun de tăt, că tare cuminte mai ești!
Iapa lui Anghel, așa micuță cum parea, pătrunse în pădure. Din nefericire vântul era din ce în ce mai puternic, ba mai mult, începu și o ninsoare care astupa aproape pe deplin vizibilitatea.
Anghel, știa unde și-a lăsat uscăturile adunate și se duse spre grămadă pentru a le îndesa în coșul căruței.
– Al dracului vânt nu mă lasă în pace! Dar și ninsoarea este din ce în ce mai puternică. Doamne, ajută-mă să ajung cu bine acasă, la familie!
Anghel, după ce schimbă câteva fraze cu el însuși, îi lăsa calului în față o jumătate de găleată de boabe de porumb.
Să fie, să nu-i trebuiască, se gândi Anghel.
Din senin, se auzise trosnind un copac. Anghel știa că urma să se rupă o bucată bună dintr-un arbore uscat, dar nu-l cunoștea.
Trosc, trosc, trosc! Vântul alerga prin copacii puternic, iar până la urmă o creangă s-a frântă și-l lovi în față pe Anghel. Acesta scoase un zgomot de durere și căzu aproape de cal.
Cu un neghezat puternic, iapa se apropie de Anghel, după care îl mirosi. Animalul a înțeles că nu îi este bine stăpânului și se așeză chiar lângă el.
Vântul rece suflă mai departe, iar fulgii mari, repezi de nea, îl acoperi atât pe Anghel cât și pe a lui iapă.
Dan Șarpe