Trebuie să vă mărturisesc că sunt un iubitor de natură și ador să merg la cules de hribi.
Acest lucru îl știe și finuțul, Sorin, drept pentru care am fost invitat la o ‘partidă” de hribi.
La finalul săptămânii trecute, împreună cu finuțul, ne-am deplasat până la Ulma, unde gazdă și ghid în lumea hribilor a fost nea Nicolae, tata lui Sorin.
Am ajuns undeva sâmbătă după ora 12.
- No, să știi că anul acesta s-au făcut hribii, îmi spune nea Nicolae, mai ales după ploaie.
- Stai nițeluș să-ți tragi sufletul, să bagi ceva la stomac, ca să ai putere, iar după urcăm.
Mi-a pregătit găleata pentru regele bureților, cuțitașul de curățat, o sticlă cu apă și la drum.
Bucuria de a-l culege pe hrib mi-a stins pofta de mâncare.
Am urcat o parte din munte cu o energie copilărească, după care nea Nicolae mi-a arătat o poieniță unde sunt sigur hribi.
Și așa a și fost. I-am găsit! Cuminți familia de hribi de Ulma mă așteptau să-i culeg.
Pozele sunt martorii vorbelor mele.
La îndemnul lui nea Nicolae și al lui Sorin am mers mai departe.
Înainte de a pleca, la doi pași de noi, era o văcuță care ne privea
- Este a mea, mi-a spus nea Nicolae. Îi place să mănânce hribi. Cum mă vede cu sacoșa în mână mă urmărește și în viteză halește hribul din fata mea.
- Nu vă cred, îi spun. Și i-am cerut o demonstrație.
Nea Nicolae s-a repezit către un burete, iar văcuța i-a luat fața și a fost cu gura pe hrib.
Pentru prima dată am văzut un animal care se înfrupta dintr-un burete.
Am mers cu vrednicie mai departe. Până și pe cărare am găsit hribi. A fost un recital unic.
Povestea hribilor de Ulma, pentru mine, s-a transformat în ceva frumos și real
Dan Șarpe
