E iarnă în plin, luna lui februarie, iar frigul a pus stăpânire pe tot ce mișcă și nu mișcă.
Un motănel alb cu stea în frunte, probabil scăpat din locuința unui român, se aciuă pe lângă o casă situată în spatele bisericii satului.
Cuminte, dar cu foamea în el, bietul suflet, de frică, de frig și spaimă s-a pitit după lemnele unei gospodări.
Nea Mitică, stăpânul casei, a ieși afară, mai mult fugărit de nevastă, pentru a aduce un braț de lemne și de a vedea ce mai fac orătăniile familiei.
Câinele lui nea Mitică l-a simțit pe bietul mâț și începu a lătra.
- Ce te-a apucat, Zorel, de latri atât de mult? Ce ai văzut sau de frig faci așa?
Zorel nu se lăsă de lătrat, iar privirea lui era ațintită spre stiva de lemne.
- Trebuie să fie ceva în grămada aia de lemne, se gândi bătrânul, de câinele face o asemenea gălăgie! Poate un dihor sau vreo pasăre?
Pașii lui nea Mitică se îndreaptă domol spre lemne. Motănelul de frică a început să miște, iar bătrânul l-a zărit.
- Bietul de el, exclamă omul, hai pisu, pisu. Uite ce frumos îi! Oh, este alb cu stea în frunte! Cred că ție foame, frig! Oh, Doamne, cât de mândru ești!
Motănelul, cu o frică în el, se uită cu niște ochi mari și umezi la nea Mitică. Chipul bătrânului se înmuie când a zărit necuvântătoarea, semn că-l acceptă și îi place.
- Hai vino la mine, frumosule! Să vezi ce bucurie îi fac babei când te duc în casă? Îi dau ocupație să nu mă mai chinuie cu treabă.
Și cu mâna stângă, tandru, îl prinse pe motan și plecă spre casă.
- Cornelia, strigă bătrânul! Vino să vezi ce bucurie îți fac! Norocuț te va chema, că văd că ești băiețel.
Nea Mitică îl mângâie pe motănel cu mâna lui aspră și blândă de țăran, iar pașii se îndreaptă spre casă. Trecu pe lângă Zorel care printr-o minune încetă a mai lătra.
- Uite, la cine ai lătrat! Și îl arată pe Norocuț.
- Acum trebuie să-l duc în casă la căldurică că-i micuț.
Dan Șarpe