Dr. Claudiu Cobuz
Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice
Doctor în ştiinţe medicale
Lector universitar
Pentru a ocoli un progres orb, un progres ce reprezintă o înaintare, dar nu reprezintă totdeodată şi o apropiere de ţintă, câțiva gânditori şi-au propus să revizuiască noţiunile de bază şi să se întrebe astfel dacă lucrurile de cunoscut fac într-adevăr parte dintr-o lume aşa cum este (şi după a cărei estime, prin urmare, am văzut că alergăm la nesfârșit) sau dacă nu cumva ele fac parte dintr-o lume aşa cum o facem noi să fie — nu oricum, fără îndoială, nici vroit, ci potrivit cu anumite îndemnuri ale minţii noastre. Într-o astfel de lume, spiritul nu cunoaşte la întâmplare şi nici ceea ce i se oferă, ci face o alegere în materialul brut al cunoaşterii. Iar dacă ar face numai atât, încă activitatea lui n-ar fi aşa de hotărâtoare. Dar face ceva mai mult: pregăteşte materialul cunoaşterii, îl măsoară, îl compară, îl rotunjeşte şi doar după aceea îl lasă liber să se formuleze ca problemă. Abia acum apare „faptul“ de care trebuie să ţină seamă cunoaşterea; doar pe acest produs al său va trebui spiritul să-l explice, necum tot ce întâlnește şi aşa cum i se pare că întâlnește.
Raportate la dinamica sistemelor, salturile se produc pe două căi principale: a) prin modificarea structurii dispoziţionale a elementelor sistemului, fără a se schimba numărul şi natura calitativă a acestora; b) schimbarea calitativă a elementelor subordonate sistemului. Pentru toate sistemele, saltul este provocat de adăugare sau scădere de substanţă, energie şi informaţie. Acestea se petrec prin creşterea sau scăderea entropiei, fenomene care pot fi considerate drept criterii de apreciere a determinărilor cantitative care condiţionează schimbări de ordin calitativ. În această perspectivă, ne apar ca direcţii posibile de dezvoltare la scara universului natural atât complicarea, cât şi decomplicarea structurală a sistemelor (asemenea fenomene reversibile, de decomplicare structurală, apar ca procese de involuţie la nivel macro-fizic, în timp ce la nivel microfizic şi megafizic ele pot fi concepute şi ca procese evolutive, care marchează mutaţii corespunzătoare pe această traiectorie decomplicatoare a dezvoltării).
Nu ştim să cerem iertare — adică ispăşire a vinei, nu absolvire a ei. Într-o lume în care oamenii ar avea dorinţa să se răscumpere, lucrurile s-ar înfăţişa cu totul altfel decât într-a noastră. Căci noi „progresăm“, dar, de fapt, stăm de fapt pe loc. Doctrinele noastre ne fac să progresăm în îndemânare, în specialitate, dar nu pe plan moral.
În Dialogurile sale, Platon revine adesea asupra afirmaţiei că e mai fericit cel care îndură o nedreptate decât — oricâte foloase aparente ar trage din ea — cel care o săvârșește; că, mai departe, iarăşi în ciuda aparenţelor, eşti mai nefericit dacă nu-ţi ispăşeşti greşeala decât dacă ţi-o ispăşeşti; şi că lucrul cel mai înţelept de făcut, atunci când ai greşit, e de a te duce singur la judecător, să te osândească şi uşureze de păcat. Căci la fel cum medicina tămăduieşte corpul, justiţia, spune filozoful, tămăduieşte sufletul. Ispăşind o pedeapsă liberezi sufletul de rău. De aceea, dacă ai păcătuit, aleargă acolo unde găseşti cea mai grabnică pedeapsă, la fel cum ai alerga la medic — pentru ca răul să nu-ţi corupă întreaga fiinţă.