de Cezar Haiura
odată cu primul colț al ierbii
inimile învață să bată
în alb și roșu
zăpezile cu boturi reci
se scurg aidoma șerpilor
prin ungherele pământului
și hibernează în ceruri
până la următoarea
glaciațiune
iubiri cu ochi lipiți
scot zâmbete dezacordate
la plimbare
strecurandu-se anevoie
prin zdrențele trecutului
acolo unde stăruie mirarea
că omul iubit nu are
început și nici capăt
e…așa.. o bucurie la rotund
în care mai scrijelești
câte un semn de întrebare
cu colțul inimii
pașii tăcuți ai secundei
bubuie-n capilare
herghelii turbate adună
tot zbuciumul tainei
într-un neînțeles și fraged
tumult al petalei
e respirația frântă
când alb, când roșu, când violet
când urlet
când tăcere
Cezar Haiura