Un tărâm selenar se deschide precum o oază de lut într-un ocean verde. Iarba, arborii s-au ferit făcând loc răsuflării din adâncuri ca un clocot de smoală aruncând în bulbuci magma nămoloasă a lutului ţinut în măruntaie. Un uriaş din străfunduri îşi chinuie somnul lăsând în fiecare respiraţie să i se scurgă saliva năclăită de glod. Balele otrăvite i se preling pe pământ ucigând vegetaţia. Nimic nu i se împotriveşte. Plantele au învăţat că orice încercare e sinucidere. Dar există mereu o graniţă între cele două lumi şi o contraofensivă a vieţii.
Locul acesta s-a îmbogăţit cu legenda existenţei unui portal către tenebre. Peisajul îndeamnă la asemenea viziuni. Furnalele de pământ nămolos se ridică spre înalt încercând să se impună lăsând să se prelingă apa izvorâtă din adâncuri în şiroaie mici ce lucesc straniu în soarele amiezii. Vulcanii noroioşi sunt o poveste reală, un loc în care lumea are imaginea unei ne-lumi deşi e parte din lume. Sarea adusă din adâncuri de apă nu permite vieţuirea şi perimetrul nu poate fi invadat de verde. Nu-i un război al aerului cum ar putea fi în cazul unui vulcan fierbinte izvorâtor de magmă, ci doar unul al pământului şi al apei… Apă care nu este vie, ci moartă. În fapt, o slatnă amestecată cu noroi adusă din măruntaiele pământului.
Da, pământul reclădit aici este reflexia unei alte lumi venite din ireal. Practic, imaginarul este cauza asocierii şi a trăirilor. În fapt, e o lume cât se poate de reală ce-ţi permite apropierea către gura de respiraţie a pământului. Nu este otrăvitoare cum ai putea crede căzând pradă priveliştii dezolante. Nu-i respiraţia unui diavol şi nici a unui balaur, deşi e lesne de imaginat că ar putea fi. E chiar o respriraţie prietenoasă. Vulcanii noroioşi din Buzău te lasă să-i priveşti de aproape fără a-ţi lua din suflu. Răfuiala lor e numai cu verdele din jur pentru că, în răbufnirea lor de orgoliu îşi cer adorată măreţia reflectată noaptea în lumina lunii.
Gabriel Todică
