Dr. Claudiu Cobuz
Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice
Doctor în ştiinţe medicale
Lector universitar
Ţi se pare că animalele care zboară încalcă legile fizicii, dar numai până când înveţi ceva mai multă fizică. Zborul s-a dezvoltat independent, cel puţin de trei ori în regnul animal: la insecte, la dinozauri (incluzând păsările din era modernă) şi la mamifere (liliecii). În fiecare caz exista deja o trăsătură fizică ce avea proprietăţi cu potenţial aerodinamic (de exemplu, solzii care s-au alungit în forma penelor, lucru care a făcut posibilă planarea). Animalele care trăiesc în societăţi mari şi liniştite par să încalce legile evoluţiei (cum ar fi, de pildă, competiţia şi supravieţuirea celui mai puternic), dar numai atunci când ştii ceva mai multe despre evoluţie. Ultrasocialitatea – existenţa unor mari societăţi cooperative în care sute sau mii de indivizi culeg beneficiile unei diviziuni pe scară largă a muncii – a evoluat independent cel puţin de patru ori în regnul animal: în rândul himenopterelor (furnici, albine şi viespi) , termitelor, cârtiţelor golaşe şi oamenilor. În fiecare caz exista deja o trăsătură cu proprietăţi de promovare a cooperării. Pentru toate speciile non-umane ultrasociale, acea trăsătură era genetica altruismului faţă de rude. Este clar că animalele şi-ar risca viaţa pentru siguranţa puilor: singurul mod de a câştiga în jocul evoluţiei este să laşi copii ale genelor tale. Şi nu numai copiii tăi poartă astfel de reproduceri. Fraţii şi surorile tale sunt înrudiţi cu tine în acelaşi grad ca şi copiii tăi (gene împărtăşite în proporţie de 50%) ; nepoţii şi nepoatele împărtăşesc cu tine un sfert dintre gene, iar verişorii o optime. Deci folosind un calcul strict darwinian, orice preţ ai plăti pentru a-ţi salva copilul, ai fi dispus să îl plăteşti pentru a-ţi salva două nepoate şi patru verişori.
Primeşti şi dai pare a fi construit în natura umană sub forma unui set de sentimente morale care ne fac să vrem să returnăm o favoare, să insultăm pe cineva care ne-a insultat, să pretindem ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Câţiva teoreticieni noi chiar vorbesc despre existenţa unui „organ de schimb” în creierul uman, ca şi cum o parte din creier ar fi consacrată unui răboj care ţine contul dreptăţilor, al datoriilor acumulate şi al schimburilor sociale. Organul acesta trebuie privit ca o metaforă – nimeni nu se aşteaptă să găsească o parte de ţesut neural a cărui funcţie este realizarea reciprocităţii. Însă, dacă generalizăm semnificaţia cuvântului „organ” şi acceptăm ideea că sistemele funcţionale din creier sunt adesea compuse din multe părţi de ţesut neural care lucrează împreună pentru a realiza o sarcină specifică, atunci dovezi recente sugerează că există cu adevărat un astfel de organ de schimb în creier.
Imitaţia este un soi de lipici social, un fel de a spune ” suntem unul. ” Plăcerile unificatoare ale imitaţiei sunt în special clare în activităţi sincronizate, cum ar fi dansurile sincron, urările de grup şi unele ritualuri religioase, în care oamenii încearcă să facă acelaşi lucru în acelaşi timp . Realitatea este că noi, oamenii, suntem creaturi de stup, ca şi albinele, şi totuşi, în lumea modernă, ne petrecem majoritatea timpului în afara stupului. Reciprocitatea, ca şi dragostea, ne reconectează.