(XI)
Începând cu data de 2 iulie 2021, zi de prăznuire a domnitorului Ștefan cel Mare, vreau să mai arăt o pagină din Istoria Românilor, respectiv din Bucovina de Nord, pământ românesc, intitulată
Drama românilor din Regiunea Cernăuți
Masacre, deportări, foamete în 1940–1941, 1944–1947
Mulțumesc celor care au scris-o, mi-au trimis-o, respectiv: coordonatorului Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, texte de Alexandrina Cernov, Ștefan Purici, Petru Grior, Ion Nandriș, Dumitru Covalciuc, Maria Toacă‑Andrieș, și prietenului Sebi (cel care mi-a trimis-o).
Cartea a apărut, în anul Centenarului; cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.
Să nu-I uităm pe cei care au crezut, și-au dat viața pentru patrie, credință și familie. Bunul Dumnezeu să-I odihnească în pace! Veșnică Lor pomenire!
Dan Șarpe
„
Era anul 1893, zi de sâmbătă în Postul Mare dinaintea Paștilor. Tânărul de 20 de ani, Ștefan Sainciuc, orfan, îngrijind și de două surori și un frate mai mic, și‑a pus rânduială în modesta lui gospodărie și‑a zăbovit să intre în casa mică – numită cămară la noi –, unde frații îl așteptau cu masa gata. Era pe‑nserate. Când s‑a înnoptat, frații au ieșit să‑l cheme la masă. Afară nu era. Au văzut însă lumina în casa cea mare – adică în camera da oaspeți, cum s‑ar zice pe la noi. Când au intrat în casa cea mare l‑au găsit pe fratele lor Ștefan îmbrăcat ca de sărbătoare și culcat cu fața în sus, nemișcat și alături pe masă – aprinsă o lumânare. Văzându‑l pe „bădița” lor culcat, cu lumânare la cap și că nu răspundea la chemările lor, copiii s‑au speriat și‑au dat o fugă la vecini, spunându‑le cele văzute la „bădița” lor. Vecinii s‑au dus la casa de‑alături, au văzut și ei lumină în „casa cea mare”, s‑au uitat pe fereastră înlăuntru și l‑au văzut pe flăcău în pat așa cum le‑au spus copiii. Au intrat în casă, l‑au întrebat ce are, poate e bolnav? Tânărul stătea cu ochii deschiși, nu s‑a uitat la ei și n‑a răspuns nimic. Oamenii au stat ce‑au stat și‑au plecat unul câte unul clătinând din cap și vorbind mâhniți între ei: „Bietul băiat, s‑a stricat la cap”.
A doua zi, duminică, pe când ieșeau oamenii din biserică, tânărul Ștefan Sainciuc, urcat pe temelia largă a crucii din fața bisericii unde se sfințește aghiazma în fiecare an de Bobotează, a început să vorbească lumii ce trecea despre păcatul băuturii de rachiu, despre nenorocirea ce‑aduce acest păcat pe lumea asta și despre chinurile groaznice ce‑i așteaptă pe ceea lume pe toți aceia ce‑au căzut în darul beției. Pe lumea asta își pierd casa și pământul, pe lumea cealaltă își pierd sufletul. Descria în culori vii toate chinurile și caznele iadului ce‑i așteaptă în lumea cealaltă. Și îi sfătuiește să lase acest păcat al băuturii până nu‑i prea târziu, căci Dumnezeu le va ierta păcatele. Lumea din sat, care îl cunoștea, trecea pe lângă cruce și fiecare reacționa în felul lui. Unii râdeau, unii treceau nepăsători, alții se uitau la el, dădeau din cap cu întristare și vorbeau ei înde ei: „S‑a stricat la cap, bietul băiat…”
A doua duminică și cele următoare, Ștefan își ținea regulat predica lui contra „băuturii”. Vorbea cu mare putere de convingere, ca un iluminat, nepăsător față de felul cum era primit. Satul a început să vorbească în cursul săptămânii de predicile lui Ștefan Sainciuc, oamenii au început să se oprească la crucea de unde predica tânărul și să‑l asculte. Mai ales femeile care sufereau mai mult de pe urma beției bărbaților, în târguri, la moară, pe drum, lumea a început să vorbească tot mai mult despre acest fenomen și au început să‑și dea seama că nu vorbește de rău și sfătuiește la bine tânărul Ștefan. După scurt timp a început să vină, duminicile, și lume din satele vecine. Vatra satului, destul de mare, nu mai cuprindea lumea adunată ca să‑l asculte pe Ștefan.
Oamenii din Mahala au început să se ducă la popa din sat ca să‑i jure pe Sfânta Evanghelie că nu vor mai pune în gură băuturi alcoolice. Crâșmele au început să fie tot mai goale. Într‑o duminică, oamenii din sat au dus cu procesia (cu prapuri) și preoți în odăjdii un butoiaș cu rachiu departe în câmp unde l‑au îngropat adânc în pământ ca simbol de „moarte rachiului” și după o scurtă slujbă religioasă tot satul a jurat, încă o dată, acolo pe loc, ca să se lase de băutură. Și oamenii aceia s‑au ținut de cuvânt cât au trăit.
Vestea despre „prorocul din Mahala” s‑a întins repede în toate satele din Bucovina și o parte din Moldova, până la Pașcani. Veneau oamenii din depărtări ca să‑l ia pe „Ștefan din Mahala” ca să le predice și oamenilor din satul lor. Și în doi ani de zile, tânărul Ștefan, poreclit și „prorocul din Mahala”, a cutreierat aproape toate satele din Bucovina, din părțile Herței, Dorohoiului, până‑n Pașcanii din Moldova, ducând lupta contra beției prin puterea cuvântului și a credinței. Și lucru interesant: acest tânăr în predicile lui n‑a amintit, n‑a vorbit nici un cuvânt de crâșmari și n‑a primit niciodată vreo răsplată sub nici o formă. Transportul cu căruța numai, găzduirea și masa care i se ofereau din toate părțile.
Sadoveanu, în nuvela lui „Sfântul Ștefan”, îi face nedreptate acestui om. El nu se ținea și nici nu spunea că „e trimisul lui Dumnezeu” sau că ar fi „un sfânt”. El nu era nici ucrainean. Nu cunoștea nici o boabă din limba ucraineană și părinții lui au fost români băștinași cu numele de Sain, la care autoritățile austriece au adăugat un „ciuc”, ca în atâtea alte cazuri. Acest tânăr era analfabet și nu putea fi învinuit de vreo influență sau îndemn din cărți citite. În vremea aceea nici nu se știa despre primejdia alcoolismului și nici nu se cunoștea vreo organizație „antialcoolică”. După aproape doi ani și jumătate, satele din Bucovina s‑au trezit, s‑au lăsat de băutură fără nici o constrângere, crâșmele s‑au golit. Dar și mulți țărani până la această întâmplare au sărăcit și au pierdut pământ și case.
În timpul acesta, crâșmarii și cămătarii evrei n‑au stat degeaba. Ei vedeau că le scapă din mână afacerile bănoase. Au făcut întâi reclamație până la procuratura din Cernăuți că Ștefan Sainciuc din Mahala instigă țăranii de la sate contra ordinii publice și ei sunt neliniștiți și în primejdie. Ștefan Sainciuc a fost ridicat din sat de jandarmi și dus la Cernăuți. Cum au aflat satele de arestarea lui Ștefan din Mahala au venit cu miile în piața din fața Tribunalului din Cernăuți, cerând eliberarea lui Ștefan și spunând prin delegații lor că ei nu vor părăsi locul până nu va fi eliberat „Ștefan din Mahala”. Și numărul țăranilor creștea mereu prin noi veniți. În situația aceasta, fără judecată, Ștefan Sainciuc a fost pus în libertate și condus acasă de multă lume.
Peste două săptămâni, Ștefan Sainciuc a fost înrolat în armata austriacă, deși era scutit de armată în mod legal. Dar și armata l‑a trimis acasă peste alte trei săptămâni.
Dar crâșmarii evrei din Galiția nu aveau liniște, când îl știau pe „prorocul din Mahala” liber; faima lui crescuse și crâșmele lor erau goale.
Nu mult după asta, Ștefan Sainciuc a fost chemat la Cernăuți și examinat de‑o comisie medicală și internat din ordinul procurorului în spitalul de boli nervoase și mintale din Cernăuți. Aici a stat sub observație medicală trei luni de zile. Pe baza unei expertize medico‑legale făcută de conferențiarul de medicină legală de la Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți, Ștefan Sainciuc a fost trimis acasă și din acest spital ca om în toată firea. Această expertiză a fost publicată într‑o broșură în limba germană din 1894 și se găsea la dosarul lui Ștefan Sainciuc din Spitalul de boli nervoase și mintale și în anul 1942.
Urmările faptei lui Ștefan Sainciuc, cunoscut în satele Bucovinei ca „Ștefan din Mahala” sau „prorocul din Mahala”, s‑au văzut în tot cuprinsul Bucovinei. Oamenii s‑au deșteptat, s‑au lăsat de băutură, crâșmele s‑au golit. Ștefan Sainciuc și‑a îndeplinit „misiunea” sau și‑a „plinit nebunia” și s‑a retras. În sat la noi trei din cele mai mari crâșme au tras obloanele, au vândut casele și pământul cumpărat la țărani și s‑au retras la Cernăuți. Ștefan Sainciuc s‑a căsătorit, și‑a întemeiat o familie, și‑a muncit puținul pământ ce‑l avea. A trăit tăcut, retras, cinstit de sătenii lui până a închis socotelile pământești. Parcă uitase tot ce‑a făcut în tinerețea lui.
Eram copil și adesea vedeam sâmbăta șiruri de căruțe din satele depărtate în fața gospodăriei lui Ștefan Sainciuc. Și oamenii din sat vorbeau între ei că veneau să‑l roage să le vorbească și lor și să‑i sfătuiască. Omul îi primea frumos, dar le spunea hotărât să nu se supere, dar el nu mai are nimic de spus. După mulți ani, poposind în satele Sucevei, gazdele mele mai în vârstă cereau iertare că nu mă pot cinsti cu altceva decât cu apă, fiindcă au jurat lui „Ștefan din Mahala” ca nici ei să nu ia în gură vreo băutură și nici în casa lor să nu fie nici o băutură alcoolică. Nu bănuiau că sunt din satul lui Ștefan și i‑am ispitit să‑mi povestească cum a fost pe‑atunci și cine era acela „Ștefan din Mahala”. Și multe variate povești am ascultat. Așa a luat sfârșit o întâmplare, care nu e nici mit, nici născocire.
Și s‑a mai ivit o a doua cale de ajutor a satului nostru și în general a satelor românești din Bucovina, ajunse pe marginea prăpastiei. Pe vremea aceea, pe la sfârșitul veacului al XIX‑lea, multă lume pleca în America unde se căuta mână de lucru. Au plecat și de la noi din sat mulți oameni – unii cu familia, alții numai partea bărbătească. Au muncit acolo din greu, au strâns cu zgârcenie dolari, i‑au trimis acasă și‑au răscumpărat casa și pământul pierdut pe băutură. Apoi, unii s‑au întors acasă, alții au rămas acolo și o parte din ei trăiesc și azi în America, unde și‑au făcut o solidă bază materială. Nepoții lor s‑au americanizat, ajungând ingineri, medici, mici comercianți, proprietari etc. Un coleg de clasă, Petrea Antonescu, fost wattman la tramvaiele din New York, trăiește și azi în acel oraș, avându‑și casa lui undeva la periferia New York‑ului, pe când ceilalți doi frați și‑au creat o bună situație în Ohio.
În vara anului 1964, am avut bucuria să văd aici, în București, o bătrână de 77 de ani din satul nostru Mahala, plecată în America de 62 de ani și care a venit cu avionul să‑și vadă două surori, refugiate de‑acolo în Rădăuți în 1944. La vârsta ei bătrâna e foarte voinică și cu multă demnitate. După atâția ani a venit prima dată să‑și vadă neamurile și pământul strămoșesc, înainte de‑a închide ochii – cum spunea. De aici a plecat la Cernăuți, plătind cu dolari grei, ca să‑și revadă doi frați și o soră din Mahala. A revenit după o săptămână în România, și‑a luat rămas‑bun de la neamurile ei și a plecat cu avionul spre apus de soare cu sufletul și cu inima grea de amintiri și despărțiri nespus de duioase și dureroase. Știa că e pentru cea din urmă dată pe acest pământ ce nu l‑a putut uita. Admirabil exemplar de om, mi‑am zis când, de pe aeroportul Băneasa, această femeie simplă din satul nostru, după un scurt bun‑rămas, a urcat foarte sigură scara avionului. Și peste câteva minute a dispărut în adâncimea cerului cu avion cu tot. Cine ar fi în stare să știe ce s‑a petrecut în sufletul ei în acele clipe de desprindere de pe pământul românesc? Cum nimeni nu va ști vreodată frământările ei sufletești, care au hotărât‑o să întreprindă această călătorie după mai bine de șase decenii! La despărțire pe aeroportul Băneasa cele din urmă cuvinte au fost: „De‑amu n‑am să mai văd nici pământul ista a nostru, nici neamurile mele”.
Mahalenii aveau multe păcate, multe scăderi, dar aveau și unele calități. Cum am amintit, în sat erau 42 familii evreiești. Aveau o așezare solidă în vatra satului și lângă biserică. Și mulți erau bine situați, bogați. În mai puțin de zece ani a rămas un singur băcan evreu, sărac și în cele din urmă mare comunist și primar sub ruși. Și asta s‑a întâmplat fără violență, fără strigăte de „jos jidanii”. O familie de evrei cu numele Saidl s‑a românizat, s‑a botezat. Un urmaș de‑a acelei familii Saidl a ajuns popă, altul vornic în sat, dar sub ruși. O altă familie de crâșmar evreu, bogat, cu numele Liguornic, a trebuit să plece repede din sat, fiindcă doi băieți mai mari s‑au depărtat mult de legile iudaice. Umblau cu plăcere îmbrăcați românește. Duminicile veneau la joc cu flăcăii, mergeau să ajute la prășit păpușoi cu flăcăi și fete, seara ieșeau cu flăcăii din sat să învețe cântece. Toată înțelepciunea rabinului din Sadagura n‑a putut să‑i aducă pe calea lor. Și‑atunci, sfatul rabinului a fost să plece cât mai repede din sat.
Satul nostru era așezat dincolo de apa Prutului, adică în partea nordică a Bucovinei. Întreagă această parte era ucrainizată și, cum am mai amintit mai sus, penetrarea ucrainenilor a ajuns până la Suceava. Două sate de „peste Prut” au rezistat până astăzi ucrainizării: Boianul și Mahala care, ca un cap de pod, își păstrează limba, portul, datinile și tradițiile românești. Desigur, de‑a lungul anilor s‑au oploșit și ucraineni în Mahala, fie prin căsătorii mixte – puține –, fie ca servitori, care au rămas apoi în sat. Dar au fost românizați. Prima generație a lor nu mai cunoștea limba ucraineană. Mai erau trei familii de polonezi ca fierari și trei de țigani care însă vorbeau bine limba noastră. Polonezii au plecat și ei și țiganii s‑au irosit în mulțimea satului.
În sat mai era și o mică moșie a „Fondului Bisericesc din Bucovina” arendată unui evreu. Nici un om din sat nu s‑a angajat la curtea arendașului sub nici o formă și nici n‑a lucrat vreodată la moșia arendașului. Evreul era silit să‑și aducă personal din alte părți, iar în timpul secerișului aducea lucrători din Galiția. În sat nu rămânea nici unul. Cum am amintit mai sus, niciodată mahalenii nu intrau servitori la oraș. Niciodată băștinașii nu furau, dar făceau repede moarte de om. Și exista și „Vendeta” până în 1914, cum am spus‑o mai sus. Erau oameni cuviincioși, dar nu stăteau cu pălăria în mână în fața nimănui. Bătrânii dădeau mai întâi „bună‑ziua” copiilor pe drum și dacă nu răspundeau cum trebuie la binețe, îi întorceau și‑i puneau să răspundă „frumos”. Erau credincioși, măsurați, muncitori, păstrători de datini și a unor îndeletniciri mai vechi în forme mai simple.
5
În jumătatea a doua a secolului al XIX‑lea și începutul celui de al XX‑lea era în sat la noi o „viață culturală” țărănească și poate mai mult. N‑aș putea spune de când a început și cum a început această viață culturală, și nici dacă a fost inițiată și îndrumată la început de cineva. O parte din această „viață culturală” sătească am apucat‑o și eu în ultimul deceniu al veacului trecut.
Școala a fost înființată în 1860 și e greu de afirmat că această mișcare sau stare culturală a pornit la început numai de la școală. Erau în sat bătrâni care știau a citi cărți de rugăciune în litere chirilice, dar nu știau a scrie. Și acest lucru s‑a întâmplat înainte de înființarea școlii din sat. Ei au învățat unii la dascălul de la biserică, alții în armată de la unii ardeleni. Armata sau cătănia, cum se spunea pe la noi, se făcea pe‑atunci 12 ani. Îi prindea cu arcanul pe flăcăii din sat, îi tundeau și‑i duceau la regimentele austriece în Ungaria, Bohemia sau Știria, departe de casă ca să nu fugă. Doisprezece ani ei nu vedeau casa, nici neamurile. Am cunoscut doi bătrâni care păstrau cu sfințenie câte un Ceaslov de rugăciuni cu litere chirilice, cumpărat în Budapesta în 1861 și pe care un prieten ardelean din același regiment i‑a învățat să citească în românește cu litere chirilice. Și‑acum erau în vârstă înaintată și ei în timpul liber citeau cu glas rugăciuni din Ceaslovul din Budapesta. La sfârșitul veacului trecut circulau în sat – e drept puține exemplare – dar erau: Alexandria, Calendarul pe o sută de ani, Zodiacul, Esopia și altele. Cărțile treceau ca împrumut dintr‑o parte a satului în altă parte. Seara se aduna lumea în casa unui gospodar – firește în serile de iarnă – și unul mai tânăr, mai cu glas și cu școală din sat citea, iar ceilalți ascultau. Am luat și eu parte în copilărie la asemenea „șezători literare” sătești la sfârșitul secolului trecut. Și lucru interesant. Dacă cititorul reda vreo întâmplare mai deosebită din acea carte, se întrerupea cititul și începeau comentariile ascultătorilor. În anul 1866, la înmormântarea lui Aron Pumnul din Cernăuți, a cântat corul din Mahala, creat și condus de un admirabil învățător, Dimitrie Scarlat, un pasionat meloman și bun cântăreț.
În publicațiile cunoscutului folclorist bucovinean Simion Florea Marian din Suceava, fost membru al Academiei Române, se găsesc numeroase bucăți de folclor din Mahala (povești, legende, datini și obiceiuri, cântece, descântece etc.) culese de Ionică a lu’ Iordache Isac, ajutat de prietenul său întru carte și stihuri Toader Chelbea. Ionică a lu’ Iordache era un serios autodidact și colaborator harnic al lui Florea Marian din Suceava. El avea o respectabilă bibliotecă. Târziu de tot, în anul 1838, am văzut la finul lui Ionică a lu’ Iordache Isac o bogată corespondență cu Simion Florea Marian și cu librăria Ciurcu din Brașov, de unde își comanda cărțile dorite. Iar în familia lui Toader Chelbea se păstrau trei caiete mai groase cu poezii scrise de acest poet țăran, Toader Chelbea, citite și cunoscute numai de prietenul lui, Ionică a lu’ Iordache Isac. Cred că toate s‑au pierdut, rămânând acolo în sat, sub ruși; familiile, deportate de ruși în Siberia, s‑au prăpădit.
În sat la noi se păstrau o sumedenie de povești, legende etc. Când am ajuns să‑l citesc pe Creangă, toate acele povești îmi erau cunoscute din copilărie. Și am mai apucat câțiva bătrâni cu un neîntrecut dar în a povesti legende, povestiri etc. Aceștia erau Niculae Lupu și Ionică a Ursăi, nelipsiți la clăcile din toamnă și la șezătorile de iarnă. Faima lor a ajuns și la Cernăuți. Între ani 1890–1895 au fost aduși în Cernăuți de familiile românești și reținuți cu săptămânile acolo. Aveau datoria să povestească tot ce știau ca povești, povestiri, legende, colinzi, urări de Anul nou etc. copiilor acestor familii, adunați când la o familie, când la alta, și ei știau să povestească și aveau ce povesti. Erau și mulțămiți, era cald prin casă, mâncarea bună și nu lipseau nici banii și unele daruri ce primeau bătrânii. După ani mulți, am întâlnit intelectuali din Cernăuți care cu multă duioșie își aduceau aminte de acești bătrâni cu mare dar de povestitori, Niculae Lupu și Ionică a Ursăi, care‑și dormeau de mult somnul veciniciei acolo, pe deal, în țintirimul din Mahala.
Tot pe la sfârșitul secolului trecut, sătenii din Mahala au început să‑și dea copiii la școlile medii – licee și școli normale din Cernăuți. Toți acești elevi, fii de simpli țărani, erau printre cei dintâi elevi ai liceului. Când, în anul 1896, elevul de clasa a cincea de la liceul german din Cernăuți, Gheorghe Isac, fiul lui Ionică a lu’ Iordache Isac, a murit de tuberculoză pulmonară, la înmormântarea lui în Mahala au venit directorul liceului D. Wolf, toți profesorii lui și sute de elevi. În cuvântarea lui, directorul german Wolf a spus că e profesor bătrân și că au trecut multe generații de elevi prin mâna lui, dar un asemenea fenomen ca Gheorghe Isac, ca dotare și minte, n‑a întâlnit. Pe urmă oamenii au început să deie tot mai mult copiii la școlile medii din Cernăuți și ucenici la diferite meserii. Aceasta avea ca mobil lipsa de pământ și faptul că nu mai era ce împărți între moștenitori; o înlesnire de‑a întreține copiii la școlile din Cernăuți era că, fiind orașul aproape, puteau astfel să‑i aprovizioneze de‑acasă pe la gazdele lor ieftine, iar în cele din urmă, datorită și „Internatului de Elevi” al Societății pentru Cultură din Bucovina. Și poate toate acestea n‑ar fi avut rezultate frumoase – că, de pildă, au ieșit din Mahala peste o sută de intelectuali (profesori, învățători, medici, magistrați, ingineri, funcționari, actori etc., dar curios, nici un avocat în afară de ucenici) și, în general, elemente bune – dacă nu era inima, munca și îndemnul celor doi vrednici preoți: Simion Cojocariu și Tanasă Gherman. Cel dintâi era din Șcheia, al doilea din Crasna, amândoi fii de țărani, preoți în Mahala. Și astăzi avem intelectuali din Mahala răspândiți în toată țara. Dar avem și peste hotare fii ai satului nostru. Astfel, un tânăr din Mahala, Octavian Nandriș, plecat în Franța în 1939 la studii, este azi profesor de limbi romanice la Universitatea din Strasbourg. Și ca un mic amănunt, la doctoratul de la Sorbona (Paris) a avut ca teză secundară „Idioamele graiului din satul Mahala din Bucovina”. Comisiunea de examinare a arătat un deosebit interes pentru această lucrare, cerând informații secundare. Un alt fiu al satului nostru e profesor de limbi slave la Universitatea din Londra (Anglia) – Grigore Nandriș. Un altul e căpitan de vas comercial rusesc în zilele noastre în Siberia de Nord – limanul râului Obi și Marea Nordului.
6
Vom aminti câte ceva din medicina populară din sat de la noi ce se practica până la începutul secolului al XX‑lea. Iată ce scrie în 1953 cunoscutul profesor Danielopol în Revista Științelor medicale: „un însemnat sector al istoriei medicinii îl constituie medicina noastră populară. Nu este încă bine cunoscută această minunată bogăție a poporului nostru; înlăturând învelișul obscur de interpretări iraționale, medicina populară reprezintă un bogat izvor de fapte și observații care vor trebui valorificate de istoria medicinii”.
Cine cunoaște mai de aproape viața și structura unui sat românesc, neschimbat de filoxera „culturalizării” forțate, știe că satul e un organism viu, complex. Cât privește medicina populară umană, ca și cea veterinară din satul nostru, putem spune că era dezvoltată și ramificată.
Moașele satului erau bătrâne pricepute și cu multă experiență adunată din generație în generație. Era și o „moașă împărătească” poreclită în sat „moașă cu școala moșitului” din Cernăuți, cu diplomă. Această moașă nu era prea mult chemată. Mai ales că arătase la primele cazuri o lipsă de experiență și stăpânire în cazuri mai dificile.
Mai erau bătrâne care făceau oarecare medicină, dar și ele aveau o anumită specialitate. Să fim drepți, aceste bătrâne aveau experiență și corectitudine. Acolo unde vedeau cazuri mai grele, ce treceau peste puterea lor, le refuzau și le trimiteau la doctor la Cernăuți.
Am apreciat‑o pe „Prunoaia”, o bătrână uitată de moarte. Se ocupa numai de boli de ochi și urechi. Vorbea frumos cu bolnavii, vorbea puțin dar cu rost, întreba bolnavul de când are boala, cum a început și ce simte acum. Încuraja bolnavul, sau dacă vedea că nu‑i poate ajuta, spunea familiei: „aice nu mă apuc”. Nu primea nicio plată. La boli de urechi cu dureri mari, Prunoaia punea bolnavul în tindă sub un țol de cânepă, intra și ea sub cort și aprindea o mână de fuior de cânepă. Atât ea, cât și bolnavul, respirau acolo cam un sfert de ceas și de cele mai multe ori bolnavul pleca mulțumit. Aici, Prunoaia folosea un principiu cunoscut și recomandat și în medicina de azi. Inhalația fumului cald ca principiu activ, calmant, decongestiv, rezultat din arderea cânepei (ceva pe aproape cu hașișul din cânepa indiană). Mai recomanda „iruri calde” (unt de lemn) la urechea bolnavă sau o lumânare subțire introdusă cu un capăt în ureche și cu celălalt arzând până aproape de ureche, care, cum spunea bătrâna „trage boala”. Pentru acasă dădea niște buruieni uscate din care să facă o fiertură și să clătească gâtul.
Am văzut‑o pe Domnica a lu’ Toader Andrieș, o bătrână specializată în masaje abdominale, brațe, spate etc. De pildă, venea un bolnav cu dureri abdominale pentru masaj. Bătrâna mai întâi se uita la spinarea bolnavului, îl pipăia ușor, îi punea unele întrebări și pe urmă îl primea sau îl refuza pentru masaj. La fel la extremități. Căuta să nu fie fracturi; atunci nu se apuca de masaj.
Când cineva își „rupea” o mână sau un picior sau își „sclintea” o articulație, venea moș Vasile a Palamariții, întreba cum s‑a întâmplat, privea întâi locul cu pricina, pipăia ușor cu mâna, chibzuia el în capul lui și apoi se apuca de treabă. Unde credea el, punea „lopățele” la fracturi de extremități, unde socotea ținea extremitatea întinsă săptămâni de zile și‑o trata cu comprese reci, unde era rană deschisă avea moș Vasile leacurile lui. Și toate se vindecau fără complicații, fără supurații.
Erau bătrâne cu buruienile lor pentru stomac și „fiere”. Ele se bucurau de considerarea satului și erau chemate la nevoie. Să nu credem că toți acești „tămăduitori” empirici erau mai proști sau mai răi în datul „primului ajutor” decât unii tineri „medici” trimiși la țară să aibă practică cât de mică la patul bolnavului.
Un capitol aparte e tratarea rănilor ca accidente de muncă și după sezon. Vara se întâmplau asemenea „răniri” la prășit, la secerat, la cosit; iarna la tăiatul lemnelor în pădure. Ca tratament pentru răni se folosea: cenușa din pânză arsă aplicată pe rană după spălarea prin turnare de apă multă pe rană, apoi cenușa și pansamentul. Se mai folosea pânza de păianjen. Vara se întrebuința conținutul în formă de praf cafeniu al unei ciuperci numite la noi „bișica porcului”, ce creștea în cantități mari pe toloacă sau pe fânețe. Niciodată nu supurau rănile după un asemenea tratament. Bolile de ochi se tratau cu „apă neîncepută” de la o anumită fântână numai. „Neîncepută” înseamnă ca apa să fie luată în zori de zi, înainte de‑a fi luat întâi altcineva. Nu știu dacă lucrul acesta trebuie să provoace zâmbete „științifice”. Știința recunoaște absorbția de raze cosmice – mai ales noaptea – a suprafeței apei, când nu acționează așa puternic razele solare.
Tuberculoza ganglionară și cutanată se trata prin aplicare locală de carne proaspătă de ciocănitoare. Oftica, cu grăsime de bursuc. Dar să ne oprim, fiindcă am lungi prea mult această problemă de medicină populară.
În ziua de 24 iunie, ziua Sânzâienelor, era la noi ziua când se „strângeau” buruienile de leac. Cu săptămâni înainte se vedea o mișcare, o preocupare a gospodinelor din sat. Se puneau la cale, ele între ele, cu cine să se întovărășească, pe care bătrână cunoscătoare de buruieni de leac să o roage să vină cu ele, în ce parte a locului să plece în acea zi – la pădure, la fânațele din șes, în partea Hucăului. În ziua aceea de Sânzâiene porneau în zori de zi grupuri‑grupuri de femei din sat pregătite cu mâncare, traiste și unele unelte de săpat rădăcini. Nu putea lua parte o femeie cu menstruație în acea vreme, sau „necurată”, cum era vorba lor. Buruienile trebuiau culese pe rouă. Bătrâna grupului făcea cu acea ocazie și o mică lecție de botanică și de medicină populară. Le arăta la femei diferite flori și buruieni de leac și cu numirile lor, altele otrăvitoare și le spunea să se ferească de ele. Le dădea în timpul acela sfaturi cum se culeg, cum se usucă și se păstrează, care părți din buruiană se folosesc (rădăcină, tulpină, floare), la ce boli e bună și cum se folosește. Nu lipseau nici plantele întrebuințate la bolile animalelor sau la sporirea laptelui la vaci. Toată această operație se făcea cu un ritual milenar, ca o foarte serioasă preocupare, fără vorbă, în tăcere, fără râsete, fără cântece, fără glume. Era ceva mistic în toată acea atmosferă unde oficia bătrâna satului, bună cunoscătoare și transmitea „știința” ei urmașilor. Când plecau și când se întorceau femeile cu traistele pline de buruieni legate și puse fiecare cu rânduială în traistă, după soiul lor, și acasă le întindeau la umbră pentru uscare, aveau parcă ceva misterios, tăcut și foarte grav în mișcările lor, ca în înde plinirea unui anumit ritual, a unei misiuni venită ca o poruncă de undeva de departe ca timp și loc.
Pe lângă cele arătate mai sus în legătură cu medicina populară, mai erau la noi în sat și tot felul de superstiții, erau vrăjitoare, descântătoare, femei care știau a face farmece de dragoste, de blesteme, altele care știau a da „în bobi” și preziceau viitorul sau spuneau dacă bărbatul sau copilul plecat undeva departe și întârziat va sosi curând sau i s‑a întâmplat vreo nenorocire.
Dacă un copil se speria de un câine sau era deochiat (asta și la animale) era îndată chemată descântătoarea. Baba venea repede, vedea despre ce e vorba, cerea, dacă era cu putință, puțin păr de la câinele care a speriat copilul și‑l afuma, cerea o ulcică cu apă și câțiva cărbuni aprinși. Lua copilul lângă ea, bolborosea descântecul ei, sufla de trei ori la copil și în ulcică, arunca cărbunii încinși în apa din ulcică, cărbunii sfârâiau, copilul holba ochii în ulcică, îi dădea să beie din apa din ulcică și‑l spăla pe față cu apă din ulcică. Și treaba era gata, și copilului îi trecea „speriatul”.
Altă dată, pentru alte boli, baba chemată îl descânta – mai mult la copii – afurisea boala cu o formulă lungă de descântece cu numere ce mergeau descrescând până se ajungea la zero și boala trebuia să fugă. Sau îl punea pe bietul copil să treacă de 33 de ori printr‑un zolnic și în timpul acela baba bolborosea descântecul ei. Zolnicul era un butoiaș făcut dintr‑un copac bătrân, înalt cam de 1,40 m și care se folosea la zolitul rufelor spălate. Trebuie însă să facem deosebirea între aceste forme de descântece și superstiții și formele de medicină populară. Toată medicina noastră de azi a pornit de la medicina populară și milenară a experienței popoarelor.
7
În sat la noi se țin cu sfințenie sărbătorile tradiționale, cum ar fi Crăciunul, Sf. Vasile sau Anul nou, Paștile, dar mai erau și alte sărbători ca Duminica Mare sau Rusaliile, când era hram, Soborul de la Simion Stâlpnicul (1 septembrie) și Sântamaria cea mică cu Ziua morților.
Mult înainte de Crăciun în sat era o mișcare serioasă. Copiii seara repetau tare colinda lor cu întregul grup ales de ei. Adăpostiți undeva, pe un stog de fân început sau în podul grajdului, colindau tare de răsuna satul. Flăcăii se sfătuiau, se alegeau și se rânduiau după vârstă în „coleada” întâia (sau cea mare), în „coleada” a doua și „coleada” a treia. Alegeau cine să fie „calfă” sau conducător, casier, colacar. „Coleada” întâi avea dreptul la scripcari. Unde mai pui că toți se îngrijeau de câte o stea și să fie cât mai frumoasă. Mai venea și grija Irozilor, unde trebuiau aleși flăcăi potriviți pentru fiecare rol și uniforme trebuincioase, cumpărate sau făcute în Cernăuți, dar o parte și în sat. Gospodinele se porăiau în casă să fie toate curate, puse la punct, aveau grijă de pregătirea mâncării pentru Crăciun în vederea unor oaspeți și de pregătirea de colăcei mulți și de diferite mărimi pentru colindătorii de diferite vârste, cărora li se mai adăogau apoi mere, nuci. Bărbații aveau grijă să fie porcul gras, tăiat la vreme pentru Crăciun, să meargă la moară, să fie făina de grâu „chiuită”, calitatea întâi adică, albă, să pregătească bani mărunți pentru colindători. În seara de Crăciun copiii începeau devreme colinda, căci cum înnopta veneau cei mai mari și nu‑i lăsau în pace. Cele trei „colezi” ale flăcăilor și Irozii trebuiau să fie devreme la vornicul satului. După ce începeau la vornic colindele, vornicul îi ospăta și le dădea poruncă să se poarte frumos, să nu bea, să nu se bată. În noaptea aceea jandarmii nu se arătau, în schimb „aleșii satului” și vornicul făceau cu schimbul supravegherea bunului mers, umblând pe ulițele satului. De Anul nou se formau la fel, și după vârste, „plugușoare”, la care se adăuga „Malanca”, o echipă mai mare, un fel de comedie de teatru țărănesc. Această „Malancă” trebuia să aibă un evreu și o evreică, un țigan și o țigancă, un turc și o turcoaică, un negustor, un țăran pelivan, adică bun de glume și gata oricând la răspunsuri; mai era unul care reprezenta forța publică și trăgătorul de seamă al liniștii și al ordinii în sat, mai câte un cioban și un „caraghios” cum i‑am zice noi. Reușita acestei echipe depindea de găsirea oamenilor potriviți pentru fiecare rol; au fost echipe a căror faimă s‑a păstrat și despre care s‑a vorbit peste ani mulți. Aci se cerea un dar deosebit de imaginație și improvizare. Fiecare echipă venea cu specificul etnic, dar și cu darul de a reda acele calități. În fiecare casă se căuta să se improvizeze ceva și să ia în ușoară bătaie de joc, fără să supere gazda, toate slăbiciunile celor din casă. Și de multe ori reușeau. Partea femeiască din „Malancă” era totdeauna susținută de flăcăi, nu de fete. Și uneori își câștigau porecla până la moarte după rolul jucat în asemenea ocazii. Florea Neguțoi, cât a trăit, a fost numit „Gheneralul”, după rolul avut. Tender a Caninii, cât a trăit, a rămas cu numele de „Jidaucâ”. Lui Ionică a lui Hurghiș i‑a rămas numele de „Turcu”. Nu era voie ca un flăcău să facă parte din „Irozi” sau „Malancă” mai mult de un singur an.
Sărbătorile Paștilor erau mai mult o sărbătoare de familie cu altă atmosferă. Se pregătea lumea și de Paști, dar era mai liniștită. Se făcea pască, babe (cozonaci), se făceau ouă roșii, ouă închistrite sau muncite. În Joia Mare începeau focurile de primăvară în fiecare grădină mai mare și nu se stingeau până duminică, în ziua de Paști, când trăgeau clopotele și era semn că Învierea s‑a făcut. În ziua a doua de Paști se primeau oaspeți. A treia zi de Paști se ieșea de obicei la câmp sau la pădure ca să vadă cum merg sămănăturile și să se bucure de florile și verdele crud al primăverii.
Duminica Mare sau Rusaliile era prilej de primire de oaspeți și petrecere pentru tineret. După prânz începea să se adune tineretul cu muzici, alese dinainte pentru Duminica Mare, cu trei zile de petrecere. De asemenea, soseau oaspeții străini din satele vecine cu căruțe care de care mai frumoase, cai bine îngrijiți. Cei din sat, tineri și mai vârstnici însurați își căutau în mulțime prietenii streini și cunoscuții la care mergeau și ei la hramul satului respectiv. Tinerii formau jocuri cu muzica proprie în grupuri și, luându‑și prietenii flăcăi și fete din alte sate, mergeau cu muzica la fiecare casă, unde se juca și pe urmă îi ospăta. De la unul trecea jocul la altul și așa ținea trei zile. Gospodarii își întâmpinau oaspeții acasă și‑i ospătau și sfătuiau despre toate. Acești oaspeți plecau apoi la alți prieteni și asta ținea la fel trei zile. Era o întâlnire, o petrecere în felul ei. Avea părți bune. Era acest hram un prilej de prezentare a vredniciei gospodinei și gospodarului. Se curăța în cele mai mici amănunte și se punea totul la punct. De la grajd, pomăt, gard până la vite și căsuța câinelui. Se făcea un fel de control și părere despre om și gospodăria lui. Gospodina avea grijă să fie casa curată, frumos aranjată cu ce are mai de preț. Mâncarea să fie aleasă, căci era judecat după cum pregătește și după cum știe să servească. Era și‑acolo o veche rânduială în toate. Trebuie să amintim că și aici oaspeții și prietenii din alte sate erau aleși după starea fiecăruia. Și dacă unul din acești oaspeți nu venea la hram anul viitor – în afară de motive cunoscute și trimise –, asta însemna că omul nu dorește să aibă mai departe legături sociale.
În sat era și o bogată viață socială. Ocaziile veneau nechemate: serbarea numelui, nunți, praznice, hram și altele. La aceste „mese” fiecare invita familii de rangul său social – după neam și soi. În casa cea mare se făcea o masă lungă în formă de potcoavă. Așezarea la masă se făcea după rânduiala lor, după omul ce valora ca cinste, vrednicie și purtare în sat. Femeile erau la stânga, bărbații la dreapta, dar și într‑o parte și în alta erau locuri de frunte și se așeza lumea totdeauna după rânduiala lor socială. Aceste „mese” erau adesea un admirabil tablou de oameni așezați, demni, în straiele lor românești, cu multă bunăcuviință și tact. Era o atmosferă de o rară frumusețe. Femeile gătite cu cămăși cu altiță cu bizărău, cu mintene sau bondiță albă, frumoase și mărginite cu piele de dihor, îmbrobodite foarte original cu ștergare de borangic și găurele. Acest fel de îmbrobodit – astăzi dispărut – se făcea cu mare artă și pricepere. Capul și o parte din față erau strâns înfășurate, jumătate de frunte și gâtul erau învelite frumos, cele două capete ale ștergarului atârnând egale pe spate. Erau ca niște madone, ștergarul scotea în relief fața ovală a femeii. Îi dădea un aer de noblețe și frumusețe. Mâncările și vorbele la asemenea ocazii erau măsurate, de‑o frumoasă ținută. Țărancele parcă oficiau ritualul unui trecut îndepărtat și de aleasă origine. Adesea am privit ceasuri întregi aceste mese și nu mă săturam să văd o lume cu totul alta decât cea muncită și necăjită pe care eram obișnuit s‑o cunosc. Cei invitați trebuiau rugați frumos să guste ce s‑a pus pe masă, și ei abia atingeau mâncarea. Se cinstea cu rachiu, bere sau vin. Gazda cu paharul plin închina o delicată urare la toți, vărsa câteva picături din pahar jos, gusta ea întâi din pahar, apoi ciocnea paharul cu oaspeții, urându‑le sănătate.
Ca mâncare se servea întâi, la cinstea cu rachiu, brânză de oi, caș sau șuncă afumată; veneau răciturile (piftiile), apoi zeama (ciorba) de pui sau găină sau carne de porc dreasă cu smântână, apoi găluștele (sarmale), friptura de găină sau porc la cuptor cu castraveți murați, apoi „babe” (cozonac), bere sau vin. Și sfătuiri domoale și cu omenie.
Iarna era obicei la noi în sat ca, după ce‑au luat masa de seară, să se adune săteni la unul din gospodarii aleși fără alt interes decât soiul, capul și înțelegerea lui. Erau ca un fel de șezători de bună voie. Se strângeau bătrâni și tineri. Și apoi să fi văzut cum se puneau pe povestiri, cum se încălzeau. Mai întâi se aduceau noutățile zilei din sat și satele vecine, din cele auzite sau văzute la târgul din Cernăuți sau Sadagura, la moară, în vreo crâșmă etc. Era un fel de jurnal vorbit cum s‑ar zice azi la radio. Pe urmă se desfăceau traistele de amintiri, povestiri, întâmplări despre oamenii de altădată, despre locurile satului cum au fost cândva pe‑aice și câte s‑au întâmplat. Era o plăcere să asculți cum știau și câte știau să povestească unii și alții. Niciodată nu sărea cu vorba vreunul să‑l întrerupă pe cel ce vorbea sau să‑l completeze. După ce isprăvea unul, începea altul. Fiecare avea ceva interesant, nou de povestit. Și așa trecea noaptea și numai cântatul cocoșilor întâia oară – era ceasul lor – le aducea aminte că era târziu și trebuie să plece acasă. Și erau foarte instructive asemenea seri la care luau parte și tineri, care la vremea lor urmau să povestească altei generații aceste întâmplări și așa să formeze tradiția.
Era o lume ca din basme, cu bune și frumoase rânduieli, și erau întâlniri sociale cu un străvechi ritual în alcătuirea lor, pline de măsură, omenie, bun simț, prețuire a valorilor formate de‑a lungul secolelor, comoară neprețuită a adevăratului suflet românesc. E o mare și nefericită pierdere dispariția treptată a acestor bune și frumoase obiceiuri și tradiții. Și descrierea acestora nu este un fel de romantism, de preamărire a unui trecut. Nu! A fost și în parte mai este o realitate. Dar să nu ne închipuim că și atuncea nu erau ticăloși, oameni răi, leneși, doritori de viață ușoară și așa mai departe. Dar aceștia erau puțini și nu‑i lua nimeni în seamă.
Mai era în sat la noi o serbare numită „Sobor” la 1 septembrie de ziua lui Simion „Stâlpnicul”. Ce era această serbare? Cu săptămâni înainte se forma în biserică un comitet din oameni mai în vârstă și mai cu trecere în sat. Acest comitet aduna duminicile în biserică bani de la popor pentru sobor. Ei aveau grjă să invite și să asigure un număr mai mare de preoți din satele vecine și din Cernăuți – 7, 9, 11 preoți – să le asigure transportul și onorariul respectiv. În ziua de 1 septembrie, în Mahala era mare sărbătoare. Soborul de preoți făcea o frumoasă slujbă religioasă în biserica mare, dar neîncăpătoare în acea zi. Veneau și oaspeți din satele vecine. Gospodinele de frunte se pregăteau cu mâncăruri multe și alese și cu bere și vin. Încurtea bisericii și în jurul bisericii așezau mese întinse, frumos aranjate și încărcate cu toate bunătățile lor culinare. Preoții ieșeau din biserică, binecuvântau mesele bogate și apoi erau invitați și ei și oaspeții din sat, ca și din satele vecine, la masă. Și masa aceasta ținea toată ziua până întuneca. Era o veche tradiție care se păstrase, dar oamenii nu‑i mai știau rostul. Nu‑l știm nici noi. Dar îl bănuim. În jurul bisericii vechi, încă de pe timpul Moldovei, a fost cimitir – după obiceiul vechi. Biserica a fost dărâmată, dar alături, pe un tăpșan, mai era o cruce și lângă ea se păstra crucea veche de fier de la fosta biserică. Biserica nouă a fost zidită în anul 1820. Și în prăznuirea moaștelor din acel dispărut cimitir s‑a păstrat această serbare a Soborului.
La 8 septembrie, de Sântamaria cea mică, se face același lucru în cimitirul nou de pe toloaca satului. Masa se face pe mormântul sau alături de locul unde doarme somnul veciniciei cineva din familie. La fel preotul face rugăciuni, este invitat la masă și mesele acestea durează până se înserează.”