(XIII)
Începând cu data de 2 iulie 2021, zi de prăznuire a domnitorului Ștefan cel Mare, vreau să mai arăt o pagină din Istoria Românilor, respectiv din Bucovina de Nord, pământ românesc, intitulată
Drama românilor din Regiunea Cernăuți
Masacre, deportări, foamete în 1940–1941, 1944–1947
Mulțumesc celor care au scris-o, mi-au trimis-o, respectiv: coordonatorului Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, texte de Alexandrina Cernov, Ștefan Purici, Petru Grior, Ion Nandriș, Dumitru Covalciuc, Maria Toacă‑Andrieș, și prietenului Sebi (cel care mi-a trimis-o).
Cartea a apărut, în anul Centenarului; cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.
Să nu-I uităm pe cei care au crezut, și-au dat viața pentru patrie, credință și familie. Bunul Dumnezeu să-I odihnească în pace! Veșnică Lor pomenire!
Dan Șarpe
”
În primăvara anului 1944, situația de pe frontul de Răsărit se înrăutățește din zi în zi. Lumea și mai ales satele erau neliniștite și frământate de nesiguranța zilei de mâine. Pe la mijlocul lui martie, cele dintâi unități ale armatei hitleriste, scoase din luptele de pe front, au intrat în Cernăuți. Starea lor era groaznică și moralul prăbușit. Am văzut și am făcut multe retrageri în Primul Război Mondial după bătălii pierdute, dar așa ceva nu s‑a văzut. Nu mai era retragere, era dezastru. Nu era o înfrângere militară, ci mai degrabă o prăbușire morală. Aveai impresia că nemții sunt buni în război în ofensive, dar în defensive își pierd capul. Am văzut un general neamț cu restul unității lui sosit în Cernăuți într‑un hal de demoralizare, de dezordine și dezorientare care m‑a impresionat.
La Spitalul Central a venit o unitate mare sanitară în retragere, trimisă de Guvernatorul Bucovinei, generalul Dragalina, care purta la gât zi și noapte decorația germană „Dar grosse eiserne Kreutz”, să le dau două pavilioane să‑și instaleze spitalul lor militar. Le‑am spus că fără ordin în scris și fără proces‑verbal nu le pot da nimic. Și s‑au supus ușor. Procesul‑verbal am refuzat să‑l iscălesc, fiind în limba germană.
Am adus traducerea în românește de la consulatul german din localitate. Cunoșteam limba germană, dar vorbeam și prin interpret. Într‑un ceas au umplut spitalul cu răniți și, bine organizați din punct de vedere sanitar, au și început să opereze răniții mai gravi. Dar peste un ceas au primit printr‑un motociclist un ordin și peste jumătate de ceas nu mai era urmă de nemți în spital. Trei medici din coloana sanitară germană au venit pe furiș la mine în birou. Se vede că au aflat că știu limba germană și de la ușă, grăbiți, s‑au scuzat că mă deranjează, dar m‑au rugat să le spun adevărul despre starea războiului din acea vreme și mi‑au spus că sunt din Viena, că au familie și copii. Când au aflat situația războiului hitlerist de la sfârșitul lui martie 1944, au rămas îngroziți. Și m‑au rugat să le arăt pe harta lor care e drumul cel mai scurt de aici la Viena. Au mulțumit și‑au plecat grăbiți și parcă ferindu‑se să nu fie văzuți de ai lor.
Era 24 martie 1944, zi de vineri și cea din urmă zi a noastră în Cernăuți.
Spitalul întreg îl evacuasem din vreme, mahalenii mei porniseră pe drumul pribegiei spre Suceava și mai departe. Am rămas cu doi medici, cu administratorul și un funcționar și cu două mașini gata în orice moment de plecare. Am rămas în vinerea aceea până la miezul nopții în biroul meu din spital ca să văd și să observ ce se întâmplă, cum se face o retragere și, poate inconștient, să stau cât mai mult pe pământul nostru atât de scump, pe care nu o să‑l mai calc cât voi trăi.
Afară ningea ușor, aer tare, pământ înghețat, pe ferestrele din birou priveam pe șoseaua Ștefan cel Mare pe unde se făcea retragerea. Treceau unități de artilerie și mitraliere trase de cai, soldații acestor unității au tăiat ștreangurile de la hamuri, au încălecat câte 2–3–4 pe un cal și‑au luat în trap la drum, lăsând tunurile și mitralierele în șanț.
Treceau unități de infanterie cu grămada în grupuri și foarte grăbiți să scape de locurile primejdioase. Panica și demoralizarea domneau.
Cu toată durerea și zbuciumul din suflet că trebuia să plec și eu și să părăsesc aceste locuri scumpe, am trăit și clipe de bucurie, de mândrie și încredere când am văzut unități ale armatei noastre, trecând și ele în retragere prin Cernăuți, pe șoseaua Ștefan cel Mare. Ostașii noștri erau necăjiți și ei, dar aveau o ținută de liniște, de disciplină militară, cu ofițerii lor alături. Mergeau în coloane ca la defilare, călcau apăsat pământul lor ce‑l părăseau, priveau liniștiți și plini de dispreț marea debandadă a armatei germane din jurul lor. Ei parcă mergeau înainte purtând un gând în suflet. Au fost momente ce nu puteau să nu te înalțe și aspecte ce nu puteau să nu‑ți întărească încrederea în viitorul neamului.
Pe la miezul nopții am părăsit Cernăuțiul, înecat în întuneric… Spre apus către Moși cerul era roșu… ardea fabrica de zahăr din Moși și marile depozite militare de benzină de pe valea Prutului. Tunurile bubuiau. Armata lui Vlassov, formată din prizonieri ruși și anticomuniști, condusă de generalul rus, și el prizonier de război, care se retrăgea odată cu armata germană, a întors tunurile și trăgea în nemți și au distrus și Capela Mitropoliei.
Am ajuns noaptea în Suceava și‑am stat o zi. Voiam să văd forma, întinderea și starea sufletească a celor ce plecau grăbiți spre miazăzi.
La Pașcani se întâlneau convoaiele de refugiați din Bucovina cu nesfârșitele convoaie de refugiați din Basarabia. Zguduitor tablou. Șirul de căruțe și care încărcate cu vârf, cu tot ce‑au putut lua bieții oameni, se mișca încet de‑a lungul șoselei spre miazăzi. Copiii erau așezați în căruțe, tăcuți, îndurerați cu fețele obosite de grija zilei de mâine.
Cine a văzut aceste nesfârșite coloane de refugiați din primăvara lui 1944, care și‑au părăsit în grabă casa, morții și locurile strămoșești și fugeau de groaza rușilor, s‑a cutremurat și în ochi păstrează toată viața acea viziune. Numărul refugiaților din Bucovina și Basarabia a fost evaluat la un milion și jumătate de suflete.
Am făcut drumul de la Cernăuți la București cu mașina în cinci zile. Am voit să văd, să privesc zile în șir întreaga dramă și a oamenilor și a pământului românesc.
Peste trei săptămâni am mai întâlnit la Slatina oameni din Mahala plecând în neștire. Unii și‑au luat întreaga familie, alții au plecat cu băieții mai mari, lăsând acasă nevasta cu alți copii. Nu se îndurau să lase munca lor, casa lor, trecutul lor și mai credeau oamenii că poate se va întâmpla ca și în 1941, când locurile părăsite au fost din nou dobândite și cei plecați s‑au întors. Întâlnirea din Oltenia (Slatina) cu mahalenii mei a fost nespus de duioasă și dureroasă. A fost și tonică pentru starea lor sufletească. I‑am oprit trei zile, le‑am asigurat cele necesare și iarăși am ținut sfat și ne‑am înțeles să plece drept înainte și să se așeze unde vor putea în Banat. Și așa s‑a întâmplat. Și i‑am mai sfătuit să nu piardă legătura unul cu altul, să se ajute între ei. Astăzi, oamenii din satul nostru sunt răspândiți în toată țara, dar nu și‑au uitat nici satul și nici prietenii de drumuri lungi. Și astăzi, după un pătrar de secol, trăiesc familiile refugiaților împărțite. O parte acolo pe loc, o parte în România ca refugiați. Rușii nu vor să lase ca restul familiei de acolo să treacă în România, iar cei refugiați nu se pot hotărî să se întoarcă acasă, fiindcă au teama și groaza deportărilor în Siberia.
3
Îndată ce au pus rușii stăpânire pe pământul Bucovinei de miazănoapte, încă în primăvara anului 1944, au chemat la primăria din Mahala bărbații buni de a purta arma și i‑au sfătuit să se înscrie ca voluntari în armata sovietică. Oamenii s‑au uitat unii la alții și fără întârziere au spus că ei sunt români și nu pot face ce li se cere. Rușii i‑au trimis acasă fără să le spună o vorbă.
Peste trei săptămâni, toți aceștia au fost ridicați noaptea și duși în Carelia, ca să curețe câmpul minat, pe unde a fost frontul ruso‑finlandez. Pentru acest lucru li s‑au dat doar cazmale.
Rezultatul a fost că foarte multe mine îngropate au explodat și‑au omorât o mulțime de mahaleni. După ce‑au isprăvit munca, cu mari sacrificii omenești, pe restul supraviețuitorilor i‑au trimis în pădurile Murmanskului la tăiat copaci, în condiții nespus de grele. Pe câțiva, grav tuberculoși și cu alte afecțiuni serioase, i‑au trimis acasă.
Și cu această a doua ocupație rusească, s‑a dovedit că veneticii și străinii din sat au servit interesele noului stăpân – adică ale rușilor – ca informatori, denunțători și cozi de topor. Bunul plac, destrăbălarea și lăcomia au pus stăpânire pe sat. Singurul evreu din sat, Leiba, care s‑a retras cu rușii în 1941, a devenit primar și a făcut mult rău în sat. Într‑o dimineață a fost găsit mort pe o uliță a satului, nu departe de casa unei iubite de a lui!
Bieții oameni ajunseseră la disperare. Câțiva săteni au intrat în pădure și s‑au făcut haiduci. Venise iarna. Aprovizionarea se făcea tot mai greu, fiind toate cărările supravegheate de miliția rusească. Într‑o noapte au venit în sat trei dintre ei și au intrat în casa unui vechi prieten pentru aprovizionare. În timp ce se ospătau la masă cu ferestrele astupate bine, au intrat din întâmplare doi mari și cunoscuți comuniști din sat, dar și informatori. Vederea unora și altora a fost înfricoșătoare. Hotărârea a fost rapidă. Cei trei s‑au sculat de la masă, i‑au strâns de gât, până și‑au dat sufletul cei doi veniți în control la casa omului. I‑au pus în saci și i‑au dus prin locuri dosite la Prut, unde au tăiat gheața cu toporul și i‑au dat sub gheață.
După aceste întâmplări, haiducii se pare că au părăsit pădurile din apropiere și‑au plecat undeva mai departe.
Dar toți zeloșii, informatorii și făcătorii de rău s‑au potolit.
În august 1965, s‑a mai petrecut „o întâmplare”. Cel mai vechi și de încredere comunist, numit „a lu’ Iancu”, fost și „procuror” un timp, în august 1965, a fost omorât de nevasta lui cu vătraiul. Nevasta a fost ridicată de miliție și nu se mai știe de urma ei.
Biserica din Mahala. Nu știu prin ce minune se menține destul de bine. A doua biserică din Cotul Ostriței, aparținând tot de Mahala, este închisă. În prima și a doua ocupație, biserica din Mahala a fost numai o săptămână fără preot, dar și atunci era deschisă în fiecare duminică și sărbătoare. Un țăran citea din cărțile sfinte cât era datoria unui dascăl de biserică, oamenii aprindeau lumânări și își spuneau rugăciunea, ca niciodată poate, așa de frumos și din toată inima. Pentru înmormântări, botez și nunți aduceau oamenii în timpul acela un preot din Cernăuți. În prima ocupație rusească oamenii au găsit un preot bătrân într‑un sat din Basarabia și l‑au adus în sat, asigurându‑i existența, un salariu și veniturile obișnuite. În a doua ocupație, oamenii din Mahala au găsit și au adus un tânăr și vrednic preot din părțile Herței. Îl cheamă Dimitrie Bihoreanu, are 38 de ani, are cinci copii și după toate știrile de‑acolo e un om și jumătate, este un adevărat apostol. Biserica e plină, predicile lui sunt ascultate cu sfințenie. Este și duhovnic, dar și îndrumător. Spune oamenilor să nu aducă copii la biserică, ca să nu le strice la școală, dar le spune ce trebuie să facă părinții acasă, pentru a crește în credința strămoșească. Le dă sfaturi practice, predică împotriva avorturilor, contra înstrăinării. E totdeauna alături de săteni și nu cere nimic. Sătenii însă i‑au făcut o casă, îi asigură un salariu și veniturile obișnuite. Văzând că biserica e vie, activă, conducerea satului face nenumărate greutăți: controlul și verificarea cărților bisericești, impozite foarte mari pentru biserică, preotul e obligat să verse săptămânal la primărie veniturile și din aceste venituri Sfatul îi dă lunar preotului o sumă oarecare.
Se făceau inspecții în timpul serviciului religios de către civili ce stau cu pălăria în cap sau ofițeri de miliție. Unul din acești ofițeri s‑a oprit în fața icoanei mari cu figura lui Ștefan cel Mare, a întrebat cine e acela și oamenii i‑au răspuns. A privit lung, n‑a spus nimic și a plecat.
Biserica e foarte bine întreținută și are un cor mare din fete și bărbați, făcut de preotul Dimitrie Bihoreanu și condus de un țăran. Acest preot din Mahala mai face servicii religioase și în unele sate vecine care n‑au preot și multă lume din satele vecine vine duminica la Mahala, la biserică. Credința e încă puternică în satul nostru.
Între biserică și Casa Națională unde azi e „Sfatul Popular” este o cruce de piatră pe un larg piedestal unde se face de secole sfințirea aghiazmei. Oamenii au fost chemați la sfat și li s‑a cerut să dărâme crucea aceea. Au răspuns că ei n‑au pus‑o și nici nu vor dărâma‑o. „Iar dumneavoastră puteți face ce doriți”. Și crucea mai dăinuie și azi.
Școala din Mahala. Funcționează cu opt clase. Se preda și limba moldovenească cam stâlcită cu litere chirilice. Restul în limba rusă. În ultimul timp oamenii au început să dea copiii la școlile medii din Cernăuți după obiceiul de altădată. Au ieșit și acuma medici, ofițeri, învățători și un preot care a făcut teologia la Kiev, la Institutul Teologic înființat de românul Petru Movilă. Și meșteșugul nu este neglijat. Dar aici îi paște o mare primejdie pe acești intelectuali ieșiți din Mahala: deznaționalizarea. Dar e și un joc al sorții. Oamenii de acolo se plâng că fiii lor, care răspund bine la examenele de admitere la școlile medii din Cernăuți, nu sunt primiți. Și când au mers să întrebe de ce copiii lor au fost respinși, pe când alții, cu răspunsuri și note mai slabe, au fost primiți, li s‑a spus fără ocol că „prea mulți copii vin aici din satul vostru și cine rămâne la colhoz?”
Cum spuneam, limba moldovenească se învață în sat cu litere chirilice aproape de cele rusești. De câțiva ani s‑a introdus din clasa a cincea și limba franceză cu litere latine. Dar cum a venit limba franceză cu alfabetul latin, copiii parcă s‑au deșteptat din somn, cum îmi spunea un sătean de acolo, venit în ospeție la copiii lui. Învață cu multă tragere de inimă limba franceză, dar mai ales alfabetul latin. Prin sat, circulă cărți românești, rămase de pe vremea noastră. Mai scriu cei cu școală românească și mai în vârstă în limba noastră și cu literele noastre, mai vin scrisori multe din România, de la neamuri în scrisul nostru și bieții copii nu le puteau citi. De când cu limba franceză li s‑a deschis parcă o fereastră largă și au lumină nouă și aer proaspăt. Băiatul lui Cova Ionică, care avea doi ani când a plecat tata în pribegie, îi scria cu atâta bucurie tatălui său: „…tată, acum eu pot ceti scrisorile d‑tale și îți pot scrie și eu ce vreau, că până acuma mă rugam de Domnica (sora lui mai mare) să‑ți scrie și de la mine… știi, noi am început să învățăm franțuzește și asta la fel se scrie… așa ca limba noastră…”
Portul românesc se mai vede doar la biserică, la nunți sau alte ocazii de sărbătoare. În timpul săptămânii „nu ne‑ai cunoaște, căci suntem îmbrăcați ca niște calici”, îmi spunea același sătean. Se mai ține portul, dar mă întreb cât timp? Își mai fac tinerii bondițe, ca pe vremuri, dar costă cam 15.000 lei în banii noștri; fetele își mai fac catrințe, dar sunt foarte scumpe, nu se mai găsește lână. Datinile de Crăciun, de Paști, de Duminica Mare (Rusalii), cu hram, se mai țin și azi. Limba românească se menține, dar tineretul a început s‑o dea și pe rusește. Câtă vreme va mai trăi un rest din vechea lume românească? Mi‑e teamă că atunci când vor închide ochii aceste generații mai vechi, tineretul ce se va ridica nu va mai păstra ideea și conștiința de român. Copilul e crescut și „prelucrat de mic în creșă”, este educat în rusism.
Cerul să se îndure.”