(XIV)
Începând cu data de 2 iulie 2021, zi de prăznuire a domnitorului Ștefan cel Mare, vreau să mai arăt o pagină din Istoria Românilor, respectiv din Bucovina de Nord, pământ românesc, intitulată
Drama românilor din Regiunea Cernăuți
Masacre, deportări, foamete în 1940–1941, 1944–1947
Mulțumesc celor care au scris-o, mi-au trimis-o, respectiv: coordonatorului Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, texte de Alexandrina Cernov, Ștefan Purici, Petru Grior, Ion Nandriș, Dumitru Covalciuc, Maria Toacă‑Andrieș, și prietenului Sebi (cel care mi-a trimis-o).
Cartea a apărut, în anul Centenarului; cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.
Să nu-I uităm pe cei care au crezut, și-au dat viața pentru patrie, credință și familie. Bunul Dumnezeu să-I odihnească în pace! Veșnică Lor pomenire!
Dan Șarpe
”
Îndată ce‑au trecut rușii prin România, căci nu ei ne‑au eliberat, ei au trecut în plimbare până la granița ungurească – zic îndată ce‑au pus stăpânire pe noi, au început vânătoarea după refugiații din Bucovina și Basarabia și‑i repatriau cu vicleșug și forță. Am văzut în Slatina – Oltenia cum îi căutau cu lanterne noaptea în pod, în dulapuri, până și în fântâni. Erau conduși și informați de „un rus” așa‑zis alb, care era spionul lor. Acest rus a făcut școala de laborant la „Institutul Cantacuzino” din București și lucra de mulți ani la Spitalul din Slatina. Din „economii” își cumpărase casă la București și avea copii ingineri și profesori. Asta numai pentru a ilustra o realitate și a arăta miopia și inconștiența noastră. Un alt caz l‑am găsit la Câmpulung‑Muscel. Era diriginte de poștă și făcea același serviciu pentru ruși. Și câți nu vor fi fost din soiul acesta și Dumnezeu știe în ce posturi, de mari îndrumători?!
Timp de 4–5 ani, legăturile dintre refugiații din România și neamurile lor, rămase pe locurile vechi, din Bucovina ocupată, au fost cu totul tăiate. Încet, unii mai curajoși au început a scrie încolo, așa la întâmplare. Au primit răspuns de la unii mai cu curaj de‑acolo. Vestea s‑a răspândit ca para focului. Au început a scrie și cei mai fricoși și văzând că nu li se întâmplă nimic, scrisul, legăturile au devenit mai strânse. Pe urmă au încercat și‑au reușit să vină unii de‑acolo în chip de oaspeți și turiști la neamurile lor, la părinți, la soț, la copii. Pe urmă au plecat de aici acasă în ospeție pentru o lună. Și, după ani de zile, legăturile s‑au întețit. Dar, lucru curios, toți care plecau de aici „acasă”, la familiile lor, plecau cu bucurie, și toți care se întorceau aveau, pe lângă marea durere a despărțirii, un sentiment și mai curios. Toți mi‑au spus că erau cuprinși de‑o neliniște, de‑o frică și doreau să se întoarcă cât mai repede în „Țară”, renunțând să stea toate cele 30 de zile. Și i‑am întrebat din ce pricină? Nu știau să dea motivări precise și răspundeau că… satul nu mai este satul nostru ce l‑am lăsat când am plecat; oamenii, viața s‑au schimbat. S‑a schimbat și portul în zile de lucru, și felul de a fi. Nu vezi oameni să râdă, să șuguiască, să povestească, să aibă voie bună, așa cum era odată. Toți grăiesc încet, aproape pe șoptite, uitându‑se mereu în jurul lor ca să nu‑i audă cineva. E ceva ce te apasă și parcă te temi că nu vei mai putea scăpa de acolo să treci granița înapoi…” Un altul îmi spunea: „… la plecare, despărțirea e tare grea și au lacrimi și plânsete… dar tu parcă abia aștepți să se miște mai repede trenul…” Ce groaznică stare sufletească a putut să dea, în numai două decenii, o țară, un popor ca rușii. Cu două sute de ani și mai bine în urmă cronicarul Neculce, care a stat atunci numai doi ani între ruși, cu Dimitrie Cantemir, când a scăpat din acea colivie, aurită de promisiuni, a rușilor, a respirat ușurat și‑a scris: „…rușii sunt un popor greu de suportat…”
5
De‑a lungul anilor, multe scrisori au trecut granița „în ceea parte” și de‑acolo la noi, făcând astfel legătura între familii și neamuri. Dar erau și scrisori ce veneau din depărtatele pustiuri ale Siberiei rusești, unde trăiau, ca într‑o temniță, numeroși și nefericiți deportați din satul nostru și din alte sate românești din Bucovina de miazănoapte.
În plină noapte au fost ridicate de ruși zeci de mii de suflete românești (în anii 1940–1941 și după 1944) și, cu o sălbatică cruzime, bărbații au fost despărțiți de familiile lor. Bărbații au fost duși în pădurile Murmanskului unde au pierit aproape toți, iar familiile lor au fost deportate în nordul Siberiei, dincolo de Cercul Polar. Încet, s‑au făcut legături de scrisori și cu cei deportați, prin mijlocirea adreselor trimise de cei de dincolo. Aceste scrisori cuprind sfâșietoare strigăte de suferință, de groază, de nădejde, de deznădejde, de îndoieli, de durere. Acest „Pohod na Sibir” al lui V. Alecsandri, realizat modern, întrece orice imaginație omenească. Oamenii aduși ca deportați au fost puși în condiții ucigătoare de climă, viață și muncă. Printre aceștia s‑a găsit și fostul deputat național‑țărănist Andriosciuc, învățător în satul Berhomet pe Prut, care a fost și el ridicat de ruși „ca politic” și dus în părțile Murmanskului, într‑un lagăr de 24 000 de deținuți. Mulți erau din părțile noastre și din satul nostru. El, ca ucrainean, a fost luat în administrația lagărului. Avea misiunea ca în fiecare dimineață, când plecau deținuții la tăiat copaci, în pădurile fără sfârșit, să controleze câți au murit în noaptea aceea și să‑i îngroape. Munca în pădure era extrem de grea. Erau țânțari mari și atât de mulți de întunecau și puțina lumină ce era. Oamenii erau plini de răni. În mai puțin de doi ani au murit acolo peste 80% dintre ei. El a scăpat, că s‑a anunțat voluntar în divizia cehoslovacă. Și râdea, povestind că „cehii nu aveau niciodată divizia completă și pregătită de front. Ba mai trebuia să facă exerciții de tir, ba nu aveau echipamentul complet. Și așa au dus‑o până s‑a eliberat Cehoslovacia. Eu am ajuns la Praga cu divizia cehă din Siberia și m‑am demobilizat și‑am venit în România”.
Și când te gândești că numai în localitatea Zwolen din Slovacia cimitirul ostașilor români număra peste 11 000 de trupuri românești, ce putrezesc acolo pentru eliberarea și fericirea Cehoslovaciei. Românii deportați în Siberia de miazănoapte (sau „Sever”, cum îi zic rușii) au fost duși în mase și lăsați pe locuri pustii – un fel de taiga. Li s‑a dat, de fiecare familie (fără bărbați), o cazma, un topor, un hârleț și un pește sărat de 1 kg de fiecare om, rația pe o săptămână. Firește, nici o bucățică de pâine. Și li s‑a pus în vedere să se grăbească să‑și facă câte un bordei, că aici vine iarna repede, că este lungă și grea. Ce‑a urmat e greu de povestit. Pentru asta e nevoie de un dar și un condei mai bun decât a celui ce înșiră aceste povestiri.
Am stat de vorbă cu câteva femei ce‑au supraviețuit acestor întinse lagăre de deportați, în pustiurile Siberiei de miazănoapte, care au contribuit la valorificarea economică a pustiurilor taigalei siberiene. Când povesteau unele întâmplări, scene din viața lor de zeci de ani de deportare, ți se făcea părul măciucă și te îngrozeau numai palidele povestiri ale acelor martiri. Ce‑au păcătuit acești oameni, acești copii, aceste femei, ca să fie aruncați în nordul Siberiei, unde vara este de două luni și jumătate (și seamănă mai mult cu un fel de vreme de martie–aprilie de pe la noi din Bucovina) și unde iarna este lungă, cu omăt și ger de 55–60° C. Da, au avut un mare și singur păcat: au dorit să trăiască liberi în țara lor, pe locurile strămoșilor lor, au dorit să rămână credincioși neamului și trecutului lor românesc. Morții de‑acolo și viii cer dreptate, cer libertate, cer să nu fie uitați!
Am citit sute de scrisori venite de dincolo, din „ceea parte” a Bucovinei și din locurile îndepărtate, unde, pe nesfârșitul întins al statului rusesc, care stăpânește peste 60 de neamuri neruse și mult pământ ce nu‑i al lor, trăiesc și au trăit de douăzeci de ani cei deportați și surghiuniți. Am reținut, în copie, frânturi din acele scrisori ce mi s‑au părut mai pline, mai grăitoare. Sunt frânturi de vorbe, de dorul satului lor și de ai lor, de obiceiurile de‑acasă, de limba pe care încep a o pierde, de durerile și suferințele lor, spuse cu stăpânire de sine, parcă nevoind să‑i amărască pe cei dragi de‑acasă. Aceste scrisori ne mai arată și o politețe țărănească desăvârșită, înrădăcinată în firea românului, o iscusință nebănuită în forma și întoarcerea vorbei, pentru a strecura în scrisori anumite stări și schimbări de la ei de‑acolo și a da unele informații, arătând „cheia”, cum să le trimită lor vorbe de nădejde. Sunt frământări sufletești, pline de durere, de nădejdi, de îndoieli și de așteptări… își arată setea de noutăți și strecurarea de nădejdi. Îi chinuie și grija de‑a nu li se fi înțeles tâlcul scrisului lor de către cei ce vor citi și controla scrisorile lor. Nu le‑a spus nimeni, dar ei știu lucrul acesta. Și să nu uităm că ei sunt simpli țărani, cu cinci clase de școală din sat, dar cu multă minte, sănătoasă judecată și deosebit bun‑simț.
Să ascultăm ce scriu ei:
- Eugenia Șoarecdin Mahala, condamnată și deportată în primăvara anului 1941, scrie, la 7 iunie 1941, acasă, în sat la ea:
„Dragii mei prieteni, mai înainte de toate mă închin de sănătate, eu, Eugenia, mama și copiii noștri … la d‑ta, mătușă Ileana, și la surioara mea Pachina, micuța, și la Gheorghiță, și la Ioniță… că eu de‑acasă când am plecat multe lacrimi am vărsat, pot să fac fântână‑n sat… și vă întreb ce‑i nou pe‑acasă și ce‑i în sat și ce se mai aude? Că eu de aici n‑am ce vă spune. Atât pot spune că am venit cu trenul 12 zile și 12 nopți, 60 (șasezeci) vagoane de familii… dar ne‑au despărțit, suntem numai 46 suflete, trăim într‑un lagăr, dar nu știm până când… și sunt la un loc cu Măriuca a lu’ Petrea lu’ Vasile, cu Veronica lui Nandriș și sunt și din Coteni[1], și din Horecea… Nu uitați de mine, rog răspuns…”
- Agripina Nandriș, la fel deportată în primăvara lui 1941, scrie, la 8 iunie 1941, părinților ei din Mahala:
„Mai întâi de toate mă închin de sănătate la scumpii mei părinți, frați și surori… Aici suntem 175 străini și 12 de la noi din sat, trei din Hotin, doi din Buda și Anița a lu Mihai Salahor… și am mers cu trenul 14 zile și 14 nopți până am ajuns aici… dragă tătucă și mămucă, veți ști că am stat cinci ani de zile… dar cinci ani de zile vreme lungă, nu știu cine o să ajungă… și m‑am pus în genunchi și tare m‑au împlut jalea… Munte, munte, deal frumos, apleacă‑te puțin mai jos să <mă> sui <în> vârful tău, ca să‑mi văd sătucul meu…
Frunză verde sălcior, maică, de ți‑o fi de mine dor, prisădește‑un merișor. Când pe mină mi‑i dori, mărul vostru a‑nflori, când pe mine mi‑i uita, mărul vostru s‑a usca…
Rugați‑vă pentru mine ca să scap de străini. Pe aici e omăt, noaptea e tare lungă și nu este întuneric, e așa cum este la noi când se zorește de zi…
Ilenuță, să‑mi scrii cum te‑ai petrecut la hram, cu basmaua cea gălbioară și catrința aleasă… am o batistă de la tine, azi în zile grele îmi șterg lacrimile mele. Nu mă uitați!”
- În iulie 1941, niște copii pășteau vitele pe șesul Prutului din Mahala, pe‑aproape de gară. În șanțul liniei ferate au găsit o sticlă astupată cu dop, iar în sticlă, o batistă pe care era scris cu creion chimic:
„14 iunie 1941, cine a găsi scrisoarea asta va ști despre noi că am stat vineri în Rohozna, în gară… Chirică și Cova Ion și alți mulți bărbați și din colonia din Toporăuți și din toate părțile, au plecat dintre noi, se zice la Cernăuți, la judecată. Noi mergem spre Noua‑Suliță, unde Dumnezeu ne va îndrepta… mama ce face? Rog pe toți vecinii și familia să îngrijească de ea. Ana Cudla și copiii, doresc toate cele bune. Mămucă, să n‑ai grija noastră, că Dumnezeu o are…”
Povestea e scurtă: în noaptea de 12/13 iunie 1941, Ana Cudla cu soțul ei, Chirică, și trei copii au fost ridicați de ruși din Mahala. Mama ei, Maria Nandriș, bolnavă de‑o anchiloză reumatică la mâini și picioare de peste douăzeci de ani, cu traheotomie de 14 ani, pregătită și ea pentru deportare, a fost lăsată pe loc, în ultimul moment, la cererea unor săteni. Mama ei a rămas singură în casă, dar nu se putea nici da jos din pat, nici să‑și ia un pahar de apă. Pentru ea au fost scrise rândurile din sticlă de către fiica ei. Sticla a fost aruncată pe geamul vagonului, la trecerea prin gara Mahala. Ana Cudla și copiii au stat 20 de ani în Siberia, ca deportați.
- Filuța Popovici, deportată din Cernăuți, scrie surorii ei din București în 12 februarie 1946:
„Scumpa și iubita mea soră, află că sunt orfană[2], sunt singură … scumpa mea surioară, fă ce poți și mă scoate de aici… fă cerere la Moscova, la Kalinin, și arată că sunt născută în Dorohoi și nu în Bucovina și că locul nașterii mamei și a tatei e în România, nu în Bucovina… scumpa mea surioară, fi‑ți milă și pomană de a ta soră care e la muncă silnică și pe nedrept condamnată… Viorica mea, fă o slujbă la biserică pentru scăparea mea din ghearele lungi și pentru sufletul celor morți aici și fă și un parastas pentru mama, pentru tata și Alecu. Eu sunt goală și flămândă, dorm cu pielea, fără cămașă, pe trei scânduri goale. În loc de perină pun pumnul sub cap, mă acopăr cu o pufoaică pe care o dezbrac și apoi o îmbrac, când mă scol… Nu mă uita…”
- Ștefan a lu’ Mitru din Mahala scrie carte de ziua de Sânpetru (Sf. Petru), 1946, prietenului său Vasile Doroș, refugiat în Banat:
„…și rog pe bunul Dumnezeu să‑ți dăruiască și ție, unde ești, sănătate, să deie Dumnezeu să te întorci cât mai curând și tu, și Anița, și copii tăi la cuibul tău, că amar este când lepizi cuibul tău și o ruchi[3] la drum de frica norodului nostru, cum a rămas timpul de astăzi…
…știi cum grăiam noi odată, că, dacă a chica[4] rândul să chice cum a fost în ’40, n‑are să rămâie norod în sat. Noi asta gata am pățit‑o. Amu să‑ți spun eu pi unde am ajuns, dacă m‑o apucat acasă. A venit îndată ordin să ne ieie la front, dară noi ne‑am dat înapoi, că suntem români. Am arătat actele și, adevărat, nu ne‑a luat la front, dar după puțină vreme ne‑au înșfăcat, ne‑au izbit pe toți românii care ne‑am dat înapoi din front și ne‑au dus tocmai în Finlanda în lagăr, într‑o pustie, într‑o pădure, tăt chiatră, pe unde a fost frontul, între rețele de sârmă, pe locurile cu mine. Și acolo a fost capătul norodului nostru. Mulți dintre noi zac, săracii, acolo și n‑au să mai vie pe veci acasă[5].
…în Mahala este colhoz. Se poartă bine Leiba, a fost primar, a „cununat” jumătate din sat, da amu s‑o cununat el singur pe dânsul, că hodinește în deal, în țintirimul jitelor[6].
…pe la noi nu stă nime acasă, câtă‑i un pic de pâine de strâns[7]. Amu o secerăm și o îmblătim și o dăm la «dârjoavă»… și pitrinjelul îl săpăm și îl dăm, că țara noastră este mare…
Te rog, măi prietene, să‑mi dai răspuns, tu știi ce vrem și așteptăm… Hinu[8] a murit, bădica tău a murit, da di Gheorghe al nostru, n‑ai dat peste el? Că nu se aude de el … rog răspuns înapoi, dacă ai plăcere, poate a da Dumnezeu și o trece pâcla asta…”
6. Mitruță, Vasile și Toader Cudla, nepoții noștri, scriu carte la 29 iunie 1946 din Siberia, dincolo de Cercul Polar. Ei răspund în locul mamei lor, Ana Cudla, la cea dintâi scrisoare primită de la noi. Mama lor era în acest timp la închisoare (la peste 300 km), fiind condamnată pentru a nu se fi prezentat la lucru în timpul convalescenței după tifos exantematic.
„Scumpul nostru uncheș și mult dorită mătușă,
Astăzi s‑au împlinit șase ani de când ne‑am despărțit și nu am avut nici o veste de la Dumneavoastră. Dar se vede că Dumnezeu n‑a uitat de noi, fiindcă ne‑a ajutat, ca să putem afla unii de alții prin scrisoare. Pentru noi astăzi e o zi atât de mare și fericită încât nu vă putem spune.
Cu mare bucurie am citit scrisoarea de la D‑voastră care era scrisă la 29 martie 1946 și de la uncheșu Toader din 27 april și încă 13 scrisori de la bunica, de la verișori și vecini din Mahala…
…noi suntem sănătoși. Eu cu Vasile suntem pescari pe mare, totdeauna împlinim planurile care ni se dau, ne numim stahanoviști, ceea ce înseamnă că suntem lucrători buni. Toader învață la școală, dar mămuca îngrijește de câini, care în timpul iernii sunt caii noștri, iar în timpul verii sunt oile noastre, îi tundem pentru lână… Despre tata nu știm nimic din ziua de 13 iunie 1941, nu știm dacă e în viață sau poate nu, dar nu avem ce face, fiindcă așa ne‑a fost soarta[9]. Dar poate e bun Dumnezeu, cum scrieți și D‑voastră, noi tare am avea plăcere să plecăm la D‑voastră cu colinda, numai că sunteți departe și nu putem merge… Vă trimitem o mică fotografie pe care o să vedeți chipurile noastre, a nepoților D‑voastră, dar nu credem că o să‑i cunoașteți fiindcă în timp de șase ani mult ne‑am schimbat, am crescut mari, suntem voinici, ne luptăm cu toate greutățile care vreau să ne strângă viața și până astăzi încă suntem învingători… De multe ori stăm împreună și povestim care ce‑am văzut și ce‑am petrecut în acești șase ani. Dacă am descrie totul ar fi un roman foarte interesant… Mama tare mult a plâns până ce‑am aflat că bunica a plecat cu uncheșu Florea. Dar nu știm ce are să facă dacă are să audă că bunica s‑a stins din viață. Ea nu știe fiindcă eu am cenzurat rândurile din scrisoare…”
Acești copii aveau în ziua deportării: Mitruță – 14 ani, Vasile – 10 și Toader – 6 ani. Cei doi au ca pregătire doar câteva clase la școala din sat. Și totuși, scrisul e al unor oameni cu măsurată gândire și judecată.
- Ana Cudla scrie la 1 iulie 1946 după ce s‑a întors din închisoarea din Siberia, și ca răspuns la cea dintâi scrisoare primită de la frații ei refugiați în țara liberă:
„Dragă frățioare și mult dorită cumnată,
Astăzi a fost o zi mare, zi de sărbătoare pentru sufletele noastre. A dat bunul Dumnezeu după șase ani de înstrăinare să aflăm unii de alții. Eu nu pot spune bucuria mea… mulțămesc lui Dumnezeu că nu m‑a uitat cu totul, mi‑a dăruit putere și sănătate să ajung iarăși să citesc scrisul cel mai dorit și așteptat. Ne‑am luptat tare mult cu gândul cum am putea afla adresa D‑voastră și cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns. Așa că acuma mi s‑a umplut trupul de sănătate ca și cum aș fi luat cele mai scumpe doctorii… aicea unde trăim noi este un loc tare frumos, sunt cu totul numai ape, pământul nu‑i roditor deloc, dar tot cresc niște fructe sălbatice în forma căpșunilor noastre sălbatice, a calinilor… și trebuie de mers 5–10 km să le cauți și așa când avem timp liber mergem și culegem și le avem în locul merelor și perelor de‑acasă… Aici toată lumea se ocupă numai cu pescuitul, băieții sunt de patru ani de‑a rândul pescari…
Bădiță, nu știu cum să‑ți mulțumesc pentru bucuria și mângâierea ce mi le‑ați făcut. Eu am fost plecată în altă parte de la copii pentru că așa a trebuit aici… Puteți ști ce plăcere am avut după trei luni, m‑am întors, adică ieri am ajuns la copii. Dar l‑am găsit numai pe Toader. Mitruță și Vasile au plecat la pescuit. Mi‑a fost puțin inima supărată că nu i‑am văzut de trei luni, dar Dumnezeu e bun și mi‑a dat altă mângâiere am găsit trei scrisori, una de la D‑ta, una de la Toader, și una de la bădița Grigore. Când le‑am cetit și am văzut că încă mai am frați pe lumea asta n‑am știut ce‑i cu mine, e adevărat așa e, sau numai e un vis. Le‑am cetit de mai multe ori și nu mă puteam încrede că ar putea fi așa o minune de mare să ajung eu după atâtea nenorociri să citesc încă o dată scrisul scump al fraților mei… de altfel să vă spun trăim aicea bine, suntem multă lume din părțile noastre și din alte părți… dar nu ți le pot scrie pe toate… eu trăiesc într‑o casă; la un loc suntem cinci familii, de toți 12 suflete, trăim bine, ne înțelegem din vorbă, am devenit frați, surori de suferință, ne mângâiem amarul și necazul unul pe altul…”
- Vasile Cova primește scrisoare de la sora lui, Domnica din Mahala, scrisă la 4 decembrie 1954:
„O ducem binișor, numai de lemne o ducem ca Handreabuleac[10] stăm lângă sparhat[11] să ne încălzim că în casă e cam frig. Astăzi e ziua de Ovidenie, aseară s‑a privegheat; apoi la noi timpul a fost cu omăt și ger, dar amu s‑a dus omătul și plouă… avem de desfăcut păpușoiul la colhoz, la noi pământul se ară cu tractorul tăt la un loc. Nu mergem amu în poiană, nici în popas, nici în harbuzărie[12]… nu se cunoaște unde au fost ogorul, nici de ce grădină (gospodărie) se ținea… a venit uncheșul Niculae acasă pe data de 22 noiembrie, din închisoare; când au venit toți au înghețat parcă de bucurie și n‑au putut grăi o vorbă mult timp. N‑a fost acasă nouă ani și două luni… Ne îngrijim de Crăciun că Mihai <fratele> s‑a pus flăcău[13]…”
- Ion Cova, refugiat în Banat, primește scrisoare de la fiica lui din Mahala, scrisă la 14 ianuarie 1955:
„Dragă tată și scumpii noștri frățiori să nu credeți că v‑am uitat. Mult mai stau și mă gândesc pe ce cale să pornesc și la voi să mă opresc, dar și gândul greu străbate și vorbim numai prin carte… Primind bucățica de scrisoare de la D‑ta, pe care ați trimis‑o la Anița lui Avram, tare ne‑am bucurat că ne aduce aminte că am avut și eu tată pe lumea asta, că dacă ne‑am vedea multe ne‑am spune unul altuia cum e de trăit printre străini. Noi, dragă tată, o ducem binișor, dar fără tată nu‑i sprijin de la nime, numai de la Dumnezeu… aștept cu nerăbdare dorind mult să vă vedem…
Domnica”
Este prima încercare de scrisoare trimisă încolo timid și cu grijă să nu le strice celor de‑acasă.
- Costache și Măriuca Hostiucprimesc de la fiica lor, deportată în Siberia, o scrisoare din 13 februarie 1955. Părinții trăiau refugiați în Banat:
„Scumpii mei părinți… mămucă, voi întrebați cum trăiesc aicea. Eu trăiesc, nu pot să spun că‑i rău de trăit. Numa, tare mămucă mi‑i dor de voi și de locurile unde m‑am născut și unde am crescut[14]… ci eu mămucă doi ani de zile n‑am auzit vorba noastră și apoi m‑am întâlnit cu o fetiță româncă din Boian. Ea a șezut în criminari[15], de‑amu au ieșit, a rămas singură și trăiește în alt sat și ne întâlnim și grăim în limba noastră. Da, mie mămucă, mi‑i mai ușor de grăit rusește decât românește… tare scumpă mamă îs dorită de voi, să vă văd, să grăiesc cu voi și să vă spun tăt ce eu am petrecut de când de voi m‑am despărțit. Nu știu când mi‑a ajuta Dumnezeu să ne vedem… Scumpa mea mămucă, îți scriu, da mâinile mele tremură, nu pot scrie și ochii îs plini de lacrimi nu văd unde scriu. Singură nu‑mi vine a crede că eu scriu scrisoare la scumpii și bunii mei părinți pe care eu nu i‑am văzut de patrusprezece ani de zile. Mămucă, scumpa mea, cine pe mine m‑a blestemat ca să‑mi petrec viața între străini…
…Mămucă și tătucă, aicea nu‑i nime de a noastră nație. În alt sat, la șapte km de aici, este un român din Storojineț și‑l cheamă Nazarie Ursulean. Mămucă, aici unde eu trăiesc, iarna este opt luni, da vara noapte nu‑i și‑s tare multe gâze și țânțari și trebuie să port pe față sită…
Mamă, mitrica mea îi la voi, ori unde, că mie îmi trebuie să capăt pașaport[16] și‑mi cer mitrica[17]…
Sănătate[18] nu di tăt, că am de gând să vă mai văd…
Florica, Tamara, Ludmila”
Dar părinții ei s‑au stins din viață și Florica nu‑i va mai vedea și se va pierde în puhoiul rusesc.
[1] O parte a Mahalalei (n.a.).
[2] Părinții și logodnicul, deportați și ei, au murit acolo (n.a.).
[3] O rupi (regionalism) (n.a.).
[4] A pica (regionalism) (n.a.).
[5] Cel ce scrie a fost trimis acasă fiind grav bolnav de tuberculoză pulmonară și a murit curând. El îi trimite <prietenului său> și un lung pomelnic cu cei morți acolo, neamuri, prieteni de‑ai lui Vasile Doroș, rămași pentru totdeauna pe pământul Kareliei (n.a.).
[6] Vitelor (regionalism) (n.a.).
[7] Grâu, secară (n.a.).
[8] Finu (regionalism) (n.a.).
[9] Tatăl lor murise în pădurile Murmanskului, după un an și cinci luni de la despărțirea lor în Sadagura (n.a.).
[10] Străin pripășit pe vremuri în sat și foarte sărac (n.a.).
[11] Plită (n.a.).
[12] Nume de locuri în țarină cum era altădată (n.a.).
[13] Adică a fost primit între flăcăi, cu un anumit ritual și la o anumită vârstă (n.a.).
[14] Ea s‑a măritat acolo cu un localnic (n.a.).
[15] Închisoare (n.a.).
[16] Buletin (n.a.).
[17] Certificatul de naștere (n.red.).
[18] Înțeles de rămas‑bun (n.a.).”