Să nu-i uităm!

    0
    265

    (XV)

    Începând cu data de 2 iulie 2021, zi de prăznuire a domnitorului Ștefan cel Mare, vreau să mai arăt o pagină din Istoria Românilor, respectiv din Bucovina de Nord, pământ românesc, intitulată

    Drama românilor  din Regiunea Cernăuți

    Masacre, deportări, foamete  în 1940–1941, 1944–1947

    Mulțumesc celor care au scris-o, mi-au trimis-o, respectiv: coordonatorului Alexandrina Cernov,  membru de onoare al Academiei Române, texte de Alexandrina Cernov, Ștefan Purici, Petru Grior, Ion Nandriș, Dumitru Covalciuc, Maria Toacă‑Andrieș, și prietenului Sebi (cel care mi-a trimis-o).

    Cartea a apărut, în anul Centenarului; cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.

    Să nu-I uităm pe cei care au crezut, și-au dat viața pentru patrie, credință și familie. Bunul Dumnezeu să-I odihnească în pace! Veșnică Lor pomenire!

    Dan Șarpe

    11. Ion Cova, refugiat din Mahala, primește în Banat scrisoare de la cumnatul lui, Niculaie Bodnar, din Mahala, scrisă la 20 februarie 1955.

    „Bună ziua, cumnate dragă și nepoți. În primele noastre rânduri vei afla despre noi că suntem sănătoși cu toții, care sănătate vă dorim și D‑voastră să vă dea Dumnezeu cel bun… Pe ziua de 22 noiembrie anul trecut am venit și eu acasă, după nouă ani și două luni. Acolo pe unde am fost am trăit foarte bine, așa cum trăia fericit la noi Toader Rauschi[1].

    Poate îți vine în gând pentru ce am ajuns eu pe acolo. M‑ai întrebat cum stau eu cu sănătatea? Eu sunt cam bolnav. Din păr, din dinți am mai prăpădit, sunt cam pleșuv, dară are să crească altul… Și întorc foaia pe altă parte vă doresc noroc la toate și o viață cu unire și cu dor de întâlnire. Am venit acasă și n‑am găsit așa mare bucurie. Am găsit amândoi frații morți și Lenuța moartă și neajunsuri fără capăt…

    Pe la D‑ta merge totul bine, copii sunt mari… nu vă pot uita…

    Niculaie Bodnar”

    1. Florea Cucoș din Mahala, refugiat în Otopeni (București), primește scrisoare de la fratele lui, scrisă la 20 martie 1955:

    „Bună ziua sau bună sara dragă frate, cumnată, nepoată și nepoți. Am primit scrisoarea D‑voastră care ne‑ați scris‑o pe ziua de 3 martie și foarte mult ne‑am bucurat că de noi n‑ați uitat. Și vă mulțămim frumos că nu sunteți fuduli și ne scrieți scrisori, pentru că poate o seamă se supără de scrisori…

    Dragă frățioare, vă mulțumim cu toții pentru scrisoare, că tare ne‑am bucurat când scrisoare am căpătat. Tot lucrul am lepădat, de citit ne‑am apucat și citind mica scrisoare am udat‑o cu lăcrimioare; că de când nu ne‑am văzut, multă vreme a trecut; căci cinci ani am fost înstrăinați[2] și de casă depărtați în neagra străinătate și vorbiam numai prin carte… și de multe ori mă gândeam să pot zbura numai să văd satul meu și cuibul meu și apoi să mă duc înapoi… dar când am venit și ce‑am găsit mă gândiam că mai bine muream acolo, că nu e departe până la moarte și nu petreceam atâta scârbă… Dragă frățioare, nu te supăra că v‑am scris așa ceva, că asta îi o prostie, nu trebuie de scris, dar tare inima mă doare…”

    Pasajul că unii nu se bucură când primesc scrisori de aici e aluzie că cei ce primesc sunt luați la ochi acolo de bolșevici.

    1. Florea Dascălu din Mahala scrie nașilor lui, Florea Cucoș, refugiat în Otopeni (București) pe ziua de 17 aprilie 1955 – zi de Paști:

    „Vă zic «Hristos a înviat», scumpilor noștri nănași. În primele rânduri doresc ca mica noastră scrisoare să vă găsească în ceasurile cele bune ale vieții D‑voastră… Tot colhozul este la Nandriș și la Iluță a Cudlioaie (tot Nandriș, și înșiră un lung pomelnic a celor ce‑au murit în sat – n.a.). Băieții lui Aurel sunt mari, Sain e tractorist, tare de treabă băiat… și‑a făcut acuma de Paști bonghiță tot cu mărgele de o mie de ruble… când te uiți la Sain îți trece dorul de Aurel[3]. Copila cumătrului meu Nicolae Coitan, Zamfira, îmblă la liceu în Cernăuți, clasa a 9‑a. Ea este voinică, cuminte și tare frumoasă, de nu mai are pereche în sat… ipitropi la biserică încă sunt din oamenii bătrâni – Dascaliuc Florea, Andrei a lu’ Pavel, Craiuță Gheorghe, Sănduleac Florea, Havriș Vasile, Spânu Iluță… Nu bănuiți că nu v‑am scris tare frumos, că m‑am grăbit, că amu de Paști după vechi obiceiu am chemat finii, avem trei fini…”

    1. Domnica Cucoș,din Mahala, trăitoare în Otopeni (București), primește de la finii ei din Mahala scrisoare în 22 martie 1955:

    „Rugăm de la Dumnezeu multă sănătate, să ne vedem cu toții sănătoși și să vorbim din gură, nu numai din carte… aș dori, nănașă, cu D‑voastră să mă întâlnesc, două vorbe să grăiesc, inima să‑mi răcoresc… vă sărut mâinile, căci eu plec la colhoz la lucru și aștept răspuns cu nerăbdare eu, Viorica, Ionică și Mitruță”.

    1. Tot Domnica Cucoș, refugiată în Otopeni, primește scri‑soare de la sora ei din Mahala:

    „…m‑ai întrebat de cumnatele cum petrec așa cum îi timpul aista amu. A lu’ Toader și jidanii s‑au distrat, că au fost primar și nu da pâne la stat, că se petrecea cu cei mari și scăpa de toate greutățile și, când eram bună cu dânsa, ea îmi spunea că n‑am cap de trăit. De frații noștri nu știu unde au murit… de Ionică au spus Niculaie Grosu că știe de bună seamă că a murit… și copiii lui Ionică sunt mari și învață la noi la școală numa rusește. Care e în clasa V–VI–VII învață și franțuzește și citesc cu litere rusești, da citesc și românește limba…”

    1. Florica Cucoș scrie fratelui ei Florea Cucoș în Otopeni, din Mahala în ziua de 1 mai 1955:

    „Merișor cu mere coapte v‑am visat în vis azi noapte. Dimineață m‑am sculat și cu lacrimi m‑am spălat, la masă m‑am așezat și de scris m‑am apucat, și prin mica mea scrisoare, vă doresc zile ușoare și o viață cu noroc, să ne vedem la un loc… și foarte mult ne‑am bucurat că de noi voi n‑ați uitat, că și noi nu v‑am uita cât pe‑acest pământ vom sta…

    Întorcând pe‑a doua parte cu mult dor și sănătate, vă scriu carte de departe… întorcând pe‑a treia parte, am ajuns la jumătate, cu mult dor și sănătate eu scriu carte mai departe… (dă informații despre familie, prieteni și despre sat – n.a.)… întorcând foaia pe dos, eu mă‑nchin tare frumos, mă‑nchin până la pământ și vă scriu pe‑a patra parte, am ajuns pe terminate…”

    1. Vasâlca scrie, din Mahala, surorii sale, Măriuca Hostiuc, refugiată în Banat în ziua de 17 mai 1955:

    „…dragă și scumpa mea soră, mult timp au trecut de când nu ne‑am văzut, nu ne‑am întâlnit, nici la un loc n‑am sfătuit… totdeauna și cât voi trăi mă gândesc la sfatul cel din urmă, în seara când ai intrat la noi și ai spus că de‑amu nu ne‑om mai întâlni. A fost sfatul nostru cel de pe urmă. Dragă soră, noi suntem sănătoși cu toții cei în viață. Soră dragă și cumnate și nepoți, vă rog să nu vă supărați de scrisorile pe care vi le‑am scris, căci poate nu ați fost doriți, și vă rog, dacă aveți plăcere, scrieți și D‑voastră câteva cuvinte…”

    1. Ion Cova, refugiat în Banat, primește scrisoare de la fiica lui din Mahala, scrisă la 20 mai 1955:

    „…Bună ziua sau bună seara la D‑voastră în casă, dragă tată, frați și cumnată, primind scrisoarea de la D‑ta, seara am venit de la lucru și poștașul ne aduce scrisoarea. N‑am văzut s‑o citesc, dar astăzi, ziua de Ispas, am citit‑o și tare ne‑am bucurat cu toții… și în satul Vancicăuți două săptămâni am lucrat și mă uitam la Prut și m‑am gândit: să am două aripi, m‑aș duce noaptea la voi ca să vă văd, două vorbe numai să vorbesc, inima să‑mi răcoresc… dar Mihai îi cioban la oameni „pe vale”, sunt două stâni. Vasile a lui Ivan îi cioban și el. Nici în timpurile bune n‑au fost împăciuire și nici acuma nu este… Mamii i‑au dat 15 arii în toloacă, lângă țintirim… și la noi s‑au arat tolocile toate și șesul de vale…”

    1. Domnica Toacă, din Noua Suliță, deportată în Siberia, scrie copiilor ei la București în ziua de 11 aprilie 1955:

    „De‑acasă am primit scrisoare de la Pachina lui Ștefan. Mi‑a scris că gospodăria noastră este așa cum a fost. Trăiesc în ea niște boieri mari… v‑am scris că am trimis cerere în capitala mare[4], dar încă nu am primit nimic… acuma cos o bluză națională de‑a noastră pentru doctoreasă… timpul astăzi e de 40 grade ger… cu câteva zile în urmă au fost mai mult…

    Adresa mea este: Tiumenskaia Oblast Berezovski Raion, Selo Lartinea, Dom Invalid<ov>[5]”.

    • Tot Domnica Toacă, din Noua Suliță, scrie din Siberia copiilor ei din București, la 5 iunie 1955:

    „Dragii mei copii, Silvia și Lică, am primit scrisoarea voastră din 1 mai și tare mult m‑am bucurat… și pe la noi a sosit primăvara, păduricea a înverzit, în pădurice nu mai cântă păsările cum cântau pe la noi. Pădurea‑i mută… Aici sunt femei, dar de alte nații – calmâci, tătari, zireni și de alte neamuri. Rușii îs tare puțini… tare sunt sătulă de străinătate și tare aș vrea să vă văd pe toți și să vorbesc cu voi, să vă povestesc povești multe și frumoase, pe care le‑am învățat pe locurile aiestea… iar în timpul liber <…> cos felurite cusături de‑ale noastre, ca să câștig un ban pentru zile negre, că nu știu ce mă mai așteaptă…

    Mulțămesc lui Lică pentru frumoasele lui cuvinte pe care mi le‑a scris. Vă sărut pe amândoi, cu drag, a voastră mamă, Domnica”.

    • Tot Domnica Toacă scrie, din Siberia, copiilor din București, în 10 august 1955:

    „…Tare îmi pare rău că m‑am despărțit de Domnica Cute. Paisprezece ani am trăit tot timpul la un loc și amândouă am împărțit și greutățile și binele și răul… acuma am rămas tare străină între străini. Nu am cu cine vorbi limba noastră. Când mă apasă necazul și greutatea pe suflet, iau scrisorile voastre și pe toate le mai citesc plângând și apoi merg în pădure și vorbesc singură și cu lacrimi în ochi, să‑mi aud glasul… mă întorc acasă mai ușurată…”

    Această scrisoare ne amintește de Ovidiu, exilat la Tomis, între străini, și care în cartea a VI‑a a Tristelor scrie:

    „Și această cărticică, ce astăzi ți‑o trimit Pornită‑i de departe de pe țărmul scit. Aici nu știe nime, nici un cuvânt latin Și uit și eu latina puțin câte puțin.

    De atâta vreme, o vorbă latinească n‑am schimbat,

    Grăiesc de‑acuma singur, grăiesc cu tare glas,

    Ca graiul ausonic uitării să nu‑l las…”

    (traducere de Eusebiu Camilar)

    Domnica Toacă, de 70 ani, româncă din Bucovina, deportată și surghiunită în Siberia de Nord, dincolo de Cercul Polar, folosește, după mii de ani și în locuri foarte depărtate, același fel de‑a grăi tare și singură, ca să nu‑și uite limba maternă. E o asemănare mare și un destin latin. Domnica Toacă suferea de cancer de stomac, a fost trimisă acasă și de‑acolo, cu sprijinul acelor „boieri” ce locuiau în casa ei, a reușit să vină definitiv la copiii ei, în București. Am cunoscut‑o, am vorbit cu ea, dar, mai ales, i‑am ascultat o mică parte din viața înspăimântătoare de acolo, din Siberia.

    • Dochița scrie, din Mahala, sorei ei Domnica și cumnatului ei Florea Cucoș, refugiați în Otopeni, la data de 24 aprilie 1955:

    „…îți zic, cumnate, să trăiești sute de ani, că ai avut minte și ți‑ai luat toată familia cu tine și nu și‑o bătut joc nime de femeia ta și de copiii tăi, că noi ce‑am tras apoi, Doamne Dumnezeule… Și tu, Domnică, să mulțumești lui Dumnezeu și lui Florea că n‑ai rămas aici, că eu am mas o lună de zile în Pârloage[6] <în> păpușoi toamna târziu. Să‑ți vie în gând că nu de flori de cuc m‑am dus. Și acuma mă ia groaza când mi‑aduc aminte, dară atuncea. Când mă vedeam în câmp, îmi părea rai… Dar amu o duc mai bine, azi lucrez pe unde pot, să am pe ce cumpăra pita… Florea al meu[7] face armata în Siberia. Pe unde e el, e ger până la 55 grade, scrisoarea de la el o primesc în două săptămâni. Și pe la noi nou nu‑i nimic… numa de aistea noutăți. Femeile istea tinere leapădă pe oamenii lor, oamenii merg la altele, așa‑i o clacă nemaipomenită… Zamfira încă‑i acasă, n‑am fost la grămadă la lucru, băiatul umblă la școală, clasa a cincea. Zamfira toată iarna a țesut traiste alese și lăicere. A făcut patru și umblă la târg și cumpără ce trebuie în casă. Ionica[8] nu merge la biserică, nu‑și aduce aminte de Dumnezeu, că are să dea seama pentru suflet…”

    • Gheorghe Bodnar, din Mahala, trimite carte fratelui său, în București, la 26 aprilie 1955:

    „…primește, Costică, de la fratele tău, Gheorghe, Hristos a înviat!… Costache, îți pot spune că deocamdată suntem toți acasă la un loc, dar nu știm până când, și să știi că eu am făcut armata la marină, la Vladivostok… eu te rog nu te supăra că așa de urât scriu, că eu nu pot tare bine scrie românește și o încâlcesc…”

    • Mihai Bodnar, din Mahala, scrie fratelui său mai mare, în București, Constantin Bodnar, student în ultimul an la Politehnică:

    „…acum vreo două săptămâni, la Sadagura, a avut loc întrecerea școlilor din raion. După cum știi, eu cânt la armonică (acordeon – n.n.). La Sadagura a luat parte și școala noastră de 7 ani. Am cântat la armonică la muzică[9] sau la instrumente[10]. Din câte școli au fost, numai eu am cântat mai bine. Pentru asta raionul mi‑a trimis mulțumire pentru că am purtat cinste școlii…”

    • Ion Cova din Mahala, refugiat în Banat, primește scrisoare de la fiica lui, Domnica, scrisă în 5 decembrie 1955:

    „Așa, tatu, nu știm ce‑om face cu Ilenuța. A terminat școala în sat și tare ar vrea să meargă mai departe la școală în Boian și nu știm ce‑om face că trebuie întreținere din gros și n‑avem putere, că dacă ar reuși, așa ne‑am necăji, dar toți învățători n‑or fi. Toată lumea a mers la școli ca să nu lucreze la colhoz. Și acum, care au terminat zece clase și au dat examene bune, le‑au pus note proaste… îi de‑ajuns pentru țărani…”

    • Domnica Cucoș, refugiată în Otopeni, primește de la sora ei din Mahala scrisoare, din ziua de 26 iulie 1955:

    „…M‑ai întrebat ce lucrez, leliță. Umblu la câmp cu vacile colhozului, tocmai la Coteni. Nu pot scăpa de ele, pentru că nime nu vrea, că‑i cam greu… iar copilele le dau la „iesle” (la noi le zice ghetsad[11])”.

    • Eleonora Bodnar, din Mahala, scrie fratelui ei, în București, Constantin Bodnar, pe 11 mai 1955:

    „…mama a spus să nu vii la noi, că o merge ea la tine, la nuntă.

    Să nu cerci norocul…”

    • De la mama sa, studentul Constantin Bodnar primește următoarea scrisoare:

    „Dragul meu băiat sau fecior, să‑ți dăruiască Dumnezeu tare multă sănătate și noroc, voie bună și o parte bună din inima mea și de la Dumnezeu… dar mama puțină sănătate are… căci mă ajung necazurile și greutățile pe care le‑am suferit toată viața mea, ca să ne fie bucuria deplină, dragul mamei cel străin, și Dumnezeu să ne bucure…”

    • Gheorghe Doruș, din Mahala, refugiat în Banat, primește scrisoare de‑acasă, din 3 martie 1955:

    „…și m‑ați întrebat de megieși care sunt megieșii noștri. Bădiță, din toți care au fost ca noi, numai Ionică este acasă, dar altcineva nime, dar ei nu‑s. Ei au venit acasă și iară i‑au luat și este numai Lixandru, dar stă în Cernăuți… La Anița lui Iluță nu‑i nici sămânță și ei toți sunt morți, numai Constantin este prin Rusia. Și la Sain a lui Baron tot nu‑i nime, nici la Florea Doruș a lui Șofort tot nu‑i nime, nici la Vasilași, nici la Răcoarea… căci tare pustiu îi cotu nostru… Căci la noi în Mahala amu așa‑i cum era odată în Rarancea, bădiță…”

    • Vasile Ciornei, din Țureni, refugiat în Banat, primește scrisoare de la tata și familia lui de‑acasă, din 14 noiembrie 1955:

    „…strugure verde din vie, pun condeiu pe hârtie și cu drag încep a scrie, scrisoare în Românie… Aflați dragii mei cu toții, până în prezent noi suntem sănătoși, care sănătate rugăm pe bunul Dumnezeu sfântul să vă dăruiască și vouă, cât și la ai voștri prieteni de‑acolo. Până ce‑am scris scrisoarea, multe lacrimi am vărsat… foaie verde de pelin, eu din inimă suspin și la voi eu mă închin, mă închin de sănătate și voi îmi sunteți departe, mâna zgârâie, penița‑i rea, îți ceti cum veți putea, de‑ți găsi că am greșit, iertați‑mă că m‑am grăbit. Flori frumoase înflorite să răsară în casa voastră, multe zile fericite vă doresc din partea noastră… și vă rog, dacă aveți plăcere, dați răspuns scrisorii mele. Nu vă supărați că am încâlcit vorba, cine vă do rește iscălește

    Fănuță”

    • Bătrânul Ciornei, din Țureni, scrie feciorului său refugiat în Banat, în 26 martie 1956. Bătrânul are trei feciori și tustrei au plecat, în 1944, în România:

    „…dară n‑am ce face, măi, Vasile. Tu mi‑ai scris ca să fac cerere, dară cine a făcut, nu‑i aprobă nimărui… astăzi așa‑i cu minciuna…

    Mă gândesc să tocmesc grajdul, dară mă tem să nu rămâie altuia, că pe la noi tare așteaptă unu să moară și altu să șadă în casa lui… Eu, când oi mai slăbi, am să vă scriu, voi păziți ca să trăiți, că nu mai știu de ne‑om mai vedea la grămadă ori nu… Rahila e slabă … voi să nu întrebați de unul, de altul ce mai fac, că ei râd, voi… când ați ști cum s‑au făcut ei… n‑ați mai întreba și n‑ați mai gândi la unul sau la altul. Tu ne‑ai întrebat de Arsani. El s‑a făcut o râie mare, nici nu mai grăiesc cu dânsu… eu am auzit că din Mahala au venit vreo patru acasă de departe, dară nu știu de bunăsamă… să trăiți toți trei, copiii mei, mulți ani cu sănătate, că suntem tare departe… Frunză verde sălcioară, departe ești Timișoară…

    Al vostru tată”

    • Ion Cova primește scrisoare de‑acasă, din Mahala, din 10 ianuarie 1956:

    „…veți ști, tătucă, că o ducem binișor, ca copii de vădană. Timpul pe la noi e cu omăt și frig… sărbătorile Crăciunului le‑am petrecut frumos, colinda ca în cei ani din urmă… oamenii acuma umblă cu colinda toate trei zilele, beau, mănâncă, cântă și petrec. Mihai a fost calfă mică de Crăciun și frumos a fost, dar cam supărați, că dumneata n‑ai fost să rânduiești ca tată, dar a venit uncheșu Niculaie și a rânduit în locul dumitale… și așa facem că mutăm nevoia de pe un umăr pe altul…”

    • Gheorghe A. Cadinoaie (Boiciuc) scrie cumnatului Cova Ion, refugiat în Banat, în 5 februarie 1956:

    „…mai întâi de toate vei ști despre noi că ne aflăm sănătoși, amândoi, Gheorghi și Milicsina. Și îți spun, cumnate, cum trăiesc. Lucrăm la colhoz, patru ani am fost zavferm[12], cinci ani am fost grăjdar la cai. În fiecare an câte cinci‑șase sute trudno‑zile[13]. Și acum, de la 1 Decembrie, am lăsat colhozu și m‑am băgat[14] în pădure, la tăiat fagi. Nu‑i așa mare câștig, dar măcar ai ce pune pe foc. În pădure nu‑i cum era odată, amu așa‑i: crăcii – în parte, și pentru material îți plătește. Anu ista am avut 11 luni de lucru la colhoz, 530 de trudno‑zile, am scos câte 400 grame grâu, și 400 grame secară pe trudno‑zi și îi vorba că vom căpăta încă 200 grame de păpușoi. Mi se pare că numai pe hârtie scris va fi. Și îți spun, cumnate, că de când lucru[15] în colhoz, de zece ani, m‑am prins foarte… casa mea cură cu totul și nu pot să o leg, că nu‑mi ajung paiele, dar îi bună și așa. Studola mi‑au luat‑o. Ce trebuie studola, că de pe 25 arii de grădină, pui și sub casă cât este… Și amu, cumnate, te întreb, tu te ocupi la colhoz sau lucrezi particular?…”

    • Ana Cudla, din Siberia de Nord – Salehrad, scrie fratelui ei[16], în București, în ziua de 11 ianuarie 1959:

    „…vă scriu câteva rânduri, din fugă, să știți despre noi că suntem sănătoși și gata să pornim spre locurile calde[17]. Neliniștea, grija noastră numai Bunul Dumnezeu o știe. Unde să ne oprim?

    La cine să mergem? Cine se bucură de noi? Îndoiala și grija nu am putere să v‑o spun… Mă gândesc la Tatăl ceresc, să‑mi dăruiască putere și să pot rezista la toate câte ne mai așteaptă. Vineri, poimâine adică, la 25 ianuarie 1959, zi de duminecă, ne‑om porni de aici. Trebuie să mergem cu mașina până la tren și luni dimineața ne urcăm în tren și, dacă Dumnezeu ne ajută, peste șapte zile vom ajunge la locurile celea. Cred că ne oprim la început la Ocnița, cum va fi mai departe vom scrie pe urmă. D‑voastră mai mult aicea nu scrieți…”[18]

    • Calina Zaharia, din Cernăuți, care a fost împreună cu Ana Cudla în Siberia, eliberată cu un an mai înainte, scrie la 28 februarie 1959 doctorului Ion Nandriș în București:

    „Domnule doctor, află că scumpele D‑voastră cuvinte le‑am primit la dorința domniei voastre… adică la sosirea Aniței Cudla din Siberia. Ne‑au adus mare bucurie nouă, dară pentru ai D‑voastră scumpi, nu vă pot scrie pe această slabă hârtie… Acuma scumpa D‑voastră surioară se află la noi, împletește ceva lângă mine, la masă și îi râd ochii de bucuria așteptată de atâta timp…”

    După o lună de zile, la 25 martie 1959, Calina Zaharia scrie din Cernăuți: „…D‑voastră nu vă scrie Anița, dar eu vă spun că sunt tare disperați, din toate punctele de vedere… Vă închipuiți după 19 ani și ceva, copacii nu‑s aceiași, au crescut mari, strâmbi și cu cioturi… dar lumea? … copiii zic că de știau de așa ceva încă rămâneau acolo… eu mă supăr de așa cuvinte, ce știu ei ce aduce ceasul… Acum așteaptă să fie judecată (revizuirea condamnării lui Chirică Cudla din iulie 1941, soțul Aniței Cudla și tatăl copiilor)… Vasile trebuie să meargă înapoi pentru împlinirea contractului de muncă, Mitruță se cere să meargă și el … știți D‑voastră acel vierme ce trăiește în hrean, el crede că hreanul e cel mai dulce, dacă n‑a gustat altceva mai bun. Ei oricum casa o primesc, și eu le zic să nu părăsească satul, că simt că și D‑voastră așa o să vreți…

    Calina”

    • Tot Calina Zaharia scrie din Cernăuți la 18 iulie 1959:

    „…sora Anița a intrat în casa ei din Mahala, în ziua când a împlinit 20 de ani de când a fost ridicată, într‑o noapte, și a plecat de acolo cu sila… La noi este acum un fel de Paști… Sora Anița e în cuibul ei, dar casa goală, pereții aproape dărâmați… dar cel ce a făcut are parte să mai facă… Vitele trăiesc și hulubii oftează. Timpul pe la noi e tare, tare cald. Cred că e mai aproape de soare de cum a fost. Ei, domnu doctor, domnu doctor!

    Calina”

    • Fruzina Cudla, născută Doruș, tânăra soție a celui mai mic nepot, Toader, scrie din Mahala, la 8 noiembrie 1962, unchiului ei[19] din București:

    Foaie verde foi de tei

    Eu pun mâna pe condei

    Și condeiul pe hârtie

    Și cu drag încep a scrie

    Pe hârtie albioară

    Cu dor de la inimioară

    Și vă scriu mărunt și bine Ca să știți că‑i de la mine

    Dar la rândul de mai jos

    Eu vă rog tare frumos

    Să primiți a mea scrisoare Fără nicio supărare.

    Iar eu, uncheșule Ionică, de‑amu nu lucrez, căci sunt în dicret[20], căci avem un fecioraș, pe care îl cheamă Gheorghe, el e de‑amu mare, pe data de 14 noiembrie are două luni și‑i tare isteț…”

    *

    Cele scrise mai sus sunt mici crâmpeie culese din multe scrisori, departe de a fi complete și bine rânduite, despre viața unui sat românesc de la margine de neam, căzut în robie rusească și care, supus tehnicii moderne rusești de distrugere, luptă să nu moară. De‑a lungul secolelor, acest sat românesc a rezistat tuturor încercărilor de deznaționalizare. Această veche așezare moldovenească – satul nostru Mahala – ar fi meritat ceva mai mult decât am putut noi face. Dar vitregia vremurilor, lăcomia, răutatea și prostia oamenilor n‑au permis. Pe măsură ce vom putea urmări întâmplările de‑acolo, le vom așterne pe hârtie. De vom mai găsi noi date și documente în legătură cu satul nostru și pe cât sănătatea și viața ne va permite, vom completa însemnările de față.

    Ionică Nandriș

    București, mai 1965”


    [1] Rauschi era un venetic cerșetor (n.a.).

    [2] La închisoare (n.a.).

    [3] Tatăl lui, Aurel, mort în Siberia (n.a.).

    [4] Adică Moscova (n.a.).

    [5] Casă de invalizi (n.red.).

    [6] Nume de țarină (n.a.).

    [7] Băiatul (n.a.).

    [8] Un copil mai mic (n.a.).

    [9] În orchestră, în fanfară (n.red.).

    [10] Ca solist (n.a.).

    [11] Grădiniță de copii (rusism) (n.red.).

    [12] Șef de fermă (rusism) (n.red.).

    [13] Zile‑muncă în colhoz (rusism) (n.red.).

    [14] Am trecut cu lucrul (n.red.).

    [15] Lucrez (n.red.).

    [16] Lui Ionică Nandriș (n.red.).

    [17] După aproape 20 de ani de viață în ghețurile Siberiei de Nord (n.a.).

    [18] Anița Cudla, la îndemnul fratelui său, dr. Ion Nandriș, și‑a scris povestea tragică a vieții sale care, peste ani, a fost publicată de nepotul ei, dr. Gheorghe Nandriș din Sibiu.

    [19] Dr. Ion Nandriș, autorul monografiei (n.red.).

    [20] Concediu de lehuzie (n.a.).

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
    Introduceți aici numele dvs.