(XVII)

Începând cu data de 2 iulie 2021, zi de prăznuire a domnitorului Ștefan cel Mare, vreau să mai arăt o pagină din Istoria Românilor, respectiv din Bucovina de Nord, pământ românesc, intitulată

Drama românilor  din Regiunea Cernăuți

Masacre, deportări, foamete  în 1940–1941, 1944–1947

Mulțumesc celor care au scris-o, mi-au trimis-o, respectiv: coordonatorului Alexandrina Cernov,  membru de onoare al Academiei Române, texte de Alexandrina Cernov, Ștefan Purici, Petru Grior, Ion Nandriș, Dumitru Covalciuc, Maria Toacă‑Andrieș, și prietenului Sebi (cel care mi-a trimis-o).

Cartea a apărut, în anul Centenarului; cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.

Să nu-I uităm pe cei care au crezut, și-au dat viața pentru patrie, credință și familie. Bunul Dumnezeu să-I odihnească în pace! Veșnică Lor pomenire!

Dan Șarpe

”

La umbra frunzei de pelin

Mărturii culese de Maria Toacă‑Andrieș

Două vieți salvate din groapa morții

Pe la începutul anilor ’90, împreună cu câțiva conaționali, ce puteau fi numărați pe degete, am fost de câteva ori la locul masacrului de la Lunca din apocaliptica noapte de 6 spre 7 februarie. Pe atunci, doar o modestă cruce de lemn, cioplită de un român din Molodia, cu numele de familie Ciornei, precum și durerea din inimile urmașilor martirilor îngropați acolo aminteau de măcelul sângeros din iarna anului 1941. Era perioada când încă nu se organizau, la nivel oficial, mitinguri de doliu, nu veneau preoți și arhierei să cânte Veșnica pomenire pentru cei care au înroșit gheața Prutului cu sângele lor. Dar, mergând spre acel jertfelnic, am întâlnit oameni de la care ni se transmite credința că suntem, totuși, mai presus de vânzare și trădare.

Cunoaștem foarte puține detalii despre supraviețuitorii tragediei de la Lunca. De la David Purici din Ostrița Herței am auzit despre momente înfiorătoare ale acelei nopți. Era un copil de vreo cincisprezece ani când s‑a luat din urma tatălui său. A fost rănit și prins chiar lângă sârma ghimpată. Îi trebuiau doar încă doi‑trei pași ca să se salveze. Și putea să‑i facă, dacă nu se întorcea la taică‑său care sângera în agonia morții. Aruncat apoi în închisoare, a scăpat de sentința capitală numai datorită faptului că era minor.

Tot el mi‑a povestit despre sfârșitul nedemn al unuia dintre trădători, aciuat la Ostrița. Când i‑a bătut ceasul din urmă, se chinuia ca în gură de șarpe, căci sufletul păcătos refuza să‑i părăsească trupul. Pesemne, nu era loc nici în infern pentru el. A închis pe vecie ochii numai după ce s‑a sforțat să ajungă în culcușul cânelui. Astfel, pământul s‑a eliberat de un Iuda. Știu că trădarea n‑are naționalitate, cunosc destui români care și‑au vândut vecinii pentru a pune mâna pe un țol ori o pernă din casa lor, însă acel vânzător, ce și‑a câștigat moartea lângă un câine, nu era din neamul românesc.

Exact cu un secol după declanșarea fărădelegilor pe pământul nostru, în „Studii naționale”, scrise la 1840, Alecu Russo spune despre unul dintre hoții prinși de jandarmi că primi să devină călău, ca să scape de moarte, însă el era țigan: „Românul se face hoț, se face ispravnic, se face judecător, dar călău niciodată”.

De la românca Olga Vieru mi s‑a memorizat o istorie ce poate servi drept subiect pentru un film sau roman despre tragedia de la Lunca. Cu lumânarea‑i tremurândă în mână, ea a povestit în fața crucii de la Lunca cum mama sa, Elizaveta, pe atunci o copilă de 17 ani, a salvat de la moarte o femeie din Mahala. Fugind de soldații ce‑i măcelăreau cu baionetele pe cei rămași vii după tirul mitralierelor, femeia rănită a căzut într‑o groapă săpată pentru păstrarea cartofilor și a rămas ascunsă acolo. Astfel a scăpat în acea noapte, Dumnezeu ajutând‑o poate și pentru pruncul ce‑l păstra sub inimă. Nu avea puteri, dar era și periculos să iasă din groapă, căci ar fi fost prinsă pe loc. Elizaveta a dat întâmplător de ascunzișul ei. I‑a oblojit rănile și îi aducea pe ascuns (să nu vadă părinții) câte ceva de mâncare, până când, într‑o zi, tatăl ei i‑a descoperit secretul. Speriată, fata i‑a rugat pe părinți s‑o lase să îngrijească mai departe pe femeia muribundă. Deși riscau cu propriile vieți, taică‑său a adus‑o noaptea pe fugară în gospodăria lor, ca să nu înghețe acolo în câmp. Când s‑au mai potolit prigonirile, femeia s‑a întors acasă.

Odată, după mulți ani, Elizaveta s‑a întâlnit întâmplător cu femeia salvată de ea, la piața din Noua Suliță. Nu‑i știa nici numele de familie, reținând numai că o chema Maria. A recunoscut‑o după voce. S‑au îmbrățișat plângând amândouă, Maria i‑a mulțumit nu atât pentru viața ei, cât pentru fiica ce trăiește astăzi datorită curajului unei fete de 17 ani, cât avea pe atunci Elizaveta. Când Olga Vieru mărturisea extraordinara întâmplare, de față era și un bărbat de la Horecea, Gheorghe Horenciuc, pe atunci membru al corului „Dragoș Vodă”. El și‑a amintit că, odată, în trenul ce‑l ducea spre Kiev, a auzit exact aceeași istorie de la o tânără din Mahala, care i‑a povestit că mamă‑sa a fost rănită la Lunca și salvată de o familie de buni creștini.

După cum vedem, nu zadarnic a apărut la români proverbul:

„Munte cu munte se întâlnește, d‑apoi om cu om…”

Sfârșitul tragic al minorilor Toader și Simion Antonescu din Mahala

Lucreția Antonescu își amintește de tatăl ei ca de un om foarte credincios, fără deprinderi rele: nu avea patima tutunului și a paharului, acest fapt ținându‑i zilele în condițiile insuportabile din anii exilului. Nu lipsea de la nici o slujbă, cânta la biserică în strană. În puținele clipe de răgaz copiii, îl vedeau numai cu Biblia în mână. Așa a și murit într‑o duminică pe la amiază, după ce a citit Sfânta Evanghelie. De strigat, striga la copii, îi certa și‑i speria cu fel de fel de grozăvenii, însă rar când ajungea până la bătaie. De se întâmpla să facă careva dintre băieții mari rele, putea să pună mâna pe acel binecunoscut Sfânt Nicolae din cui. „Dar despre asta nu se spune, căci tata ne‑a învățat numai de bine”, suspină mătușa Lucreția de durere că frații ei, Toader și Simion, au plătit cu viața lor pentru neascultare, abătând nenorocirea asupra întregii familii.

Așa aspru și de temut cum era, Ilie Antonescu n‑a fost în stare să‑și convingă feciorii să stea cuminți acasă în noaptea de 6 spre 7 februarie a anului 1941, când sute de tineri măhăleni au pornit să treacă Prutul în România. Erau cruzi la minte – Toader avea 17, iar Simion 16 ani. Cel mai mic, rănit în acea noapte de pomină la Lunca, a fost omorât cu hârlețul de soldați sau, mai curând, îngropat de viu. Pe Toader l‑au prins și l‑au băgat la închisoare. L‑au judecat, deși alți minori au fost eliberați. S‑a stins din viață nu se știe pe unde, iar fratele mai mic Aurel, surorile Lucreția și Viorica, împreună cu părinții, au fost judecați la 20 de ani de exil în Siberia.

Tocmai în 1955 au fost scutiți de pedeapsa nemeritată, primind dreptul să se întoarcă la baștină. Bucurându‑se de libertate, Lucreția a semnat un contract de muncă pe încă trei ani, după care n‑a mai vrut să creadă, așa cum o asigurau șefii de acolo, că la ea în Bucovina nu umblă câinii cu colaci în coadă. Mistuită de dor, s‑ar fi pornit și pe jos acasă, lăsând acolo un câștig bun și un bărbat care o dorea de nevastă. S‑a întors la cuibul copilăriei sale, ca să‑și ducă crucea destinului, când cu bucurii, când cu mare scârbă.

Mama, blândă mucenică…

De la ambii părinți, Elena Firman a moștenit dragostea de viață și curajul de a învinge încercările destinului, iar de la tatăl ei – și un nume neaoș, cu rezonanță răsunătoare în istorie. Este fiica lui Ion și a Eugeniei Antonescu – nume de familie foarte răspândit în trecut în Mahala. Firman a devenit după căsătoria cu un ucrainean din regiunea Ternopil, pe care l‑a cunoscut în timpul studiilor la Institutul agricol din Kameneț Podolski și pe care l‑a adus pentru totdeauna în satul ei natal.

Elena cunoaște multă înțelepciune populară și‑i de acord cu toate din cele auzite încă din copilărie de la bunică‑sa Veronica și alte femei bătrâne. Însă nu s‑a lăsat purtată pe valul învățămintelor de tipul: „Dacă n‑ai noroc și parte, degeaba te scoli de noapte” sau „Dacă n‑ai noroc, nu sufla în foc”… Pentru ea și zicala „Omul sfințește locul” are sens doar în cazul când omul nu stă să „clocească” într‑un loc, dar caută să lase urme „sfințite” pe unde trece. Cât privește norocul (soarta, destinul), crede că nu se poate să ne consolăm numai cu „așa ne‑a fost dat”, ci să încercăm a fi fericiți ieșind de sub controlul sorții. Doar e cel mai simplu să te plângi că n‑ai noroc și să te lași victimă destinului.

Făptura‑i firavă creează o părere amăgitoare celor care o cunosc numai din vedere. În pofida mărăcinilor întâlniți în cale, Elena este o luptătoare, care nu dă vina pe destin și nu crede că tot ce ți‑i scris pe frunte ți‑i pus. A avut de la cine învăța și cui se arunca, cum se spune prin părțile noastre.

Pentru orice copil, mama este (ar trebui să fie) sfântă. Pentru Elena, însă, mama sa, Eugenia, este o sfântă mucenică, pentru că de la o vârstă fragedă, când era doar un copil fără de păcate, a trecut prin toate chinurile iadului siberian. Se gândește de pe acum ce surpriză să‑i facă la 13 iulie, când scumpa ei mamă va împlini 85 de ani.

– E tăcută și rușinoasă, nu-i ca mine. Niciodată n-a cutezat să urce pe scena Casei de Cultură, să vorbească în fața celor tineri despre chinurile îndurate când era de vârsta lor. Dar nouă, copiilor ei, ne-a povestit încă în timpurile când lumea noastră se temea să vorbească despre acele nenorociri. Și mama și bunica ne luau în brațe, legănându-ne cu durerea unor povești neobișnuite, pe care nu le-am fi găsit în nici o carte… Atunci mi-am întipărit în memorie, iar acum îmi dau seama că trebuie să scriu într-un caiet mărturisirile mamei, să adun fotografiile din tinerețea părinților, poate se va deschide un muzeu al martirilor noștri, sau măcar în familiile fiilor mei să rămână o amintire de la bunicii care au trecut prin atâtea greutăți, a început Elena relatarea istoriei ce‑i încoronează cu un nimb de mucenic chipurile părinților și buneilor dinspre mamă.

Eugenia Antonescu a venit cu traista plină la cimitir. N‑are pe nimeni pe Aleea Eroilor, unde dorm cei aduși acasă din groapa comună de la Lunca, dar vine în fiecare duminică din februarie când sunt pomeniți măhălenii împușcați pe malul Prutului din apropierea satului Lunca. Fratele ei mai mare, Ilie Iurii, n‑a fost găsit nici viu, nici mort. Nu s‑a știut atunci, nu s‑a aflat nici până astăzi unde s‑a pierdut. Poate s‑a înecat sub gheața Prutului, poate a fost măcelărit până a nu mai putea fi recunoscut… Cert e că s‑a aflat în acea coloană, alături de sutele de măhăleni porniți spre frontieră, din care cauză Eugenia cu părinții, Veronica și Florea Iurii, au nimerit în eșalonul românilor deportați în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941.

Peste o lună, fetița avea să‑și împlinească cei treisprezece anișori în ținutul Krasnoiarsk, pe malul râului Enisei. A fost o mare minune că a ajuns vie până la locul unde avea să‑și ispășească alături de părinți vina de a fi avut un frate dispărut fără urmă. Tatăl ei muncea din răsputeri, iar pâinea câștigată o dădea copilei ca să‑i mențină firicelul de viață. La un an și jumătate, tatăl i‑a murit, răpus de munca istovitoare, dar mai ales de scârba după avutul de acasă, rămas pe mâna străinilor. L‑au înmormântat într‑un cimitir de pe malul râului Enisei. Au trecut atâția ani, dar Eugenia își plânge amarul după părintele care, într‑un fel, a avut soarta fiului Ilie, pierdut la Prut. Cineva dintre românii rămași cu traiul acolo i‑a scris mai târziu că apa a ieșit din maluri, ducând în larg cimitirul cu tot cu cruci, nelăsând nici un semn de morminte.

Cât a stat în exil, Eugenia a avut grijă de mormântul tatălui, vărsând la crucea lui în voie lacrimile, căci pe mamă‑sa nu vroia s‑o supere. Era înaintată în ani, șefii de echipă nu voiau s‑o ia la tăiat pădure, unde se „plătea” cu o bucățică mai mare de pâine. Fetița s‑a dus la biroul de cadre să ceară ceva de lucru. Nu ajungea cu capul nici până la ochiul de fereastră. Persoana de la birou i‑a răspuns la rugămintea ei cu un refuz categoric, explicându‑i că statul sovietic nu permite angajarea copiilor atât de mici în câmpul muncii. Copiii erau cruțați de muncă, dar înfometarea lor se permitea fără nici o opreliște. Auzind refuzul angajatorului, a ieșit în drum plângând ca la mort. O rusoaică ce trecea întâmplător pe acolo a întrebat‑o de ce plânge atât de tare. „Nu vor să mă primească la lucru”, i‑a răspuns Eugenia printre lacrimi. Acea bună femeie a învățat‑o să încerce încă o dată a doua zi, dar să se ridice pe vârful degetelor, ca să ajungă până la fereastră, și să spună că a împlinit 15 ani.

A doua zi, cu noaptea‑n cap, a alergat să fie prima la fereastra salvatoare. S‑a înălțat cât a putut pe degete și a mințit că are mai mulți ani. A fost trimisă să lucreze la un gater, fără ca cineva să se intereseze ce poate face un copil de vârsta ei. Împrejur erau numai păduri. Eugenia, în rând cu femei și bărbați adulți, muncea la legatul plutelor din butuci mult mai mari decât corpul ei firav. A fost de‑ajuns o clipă de neatenție din partea ei, a lunecat și era să fie strivită de butuci. S‑a ales cu o fractură la un picior. Nici vorbă de vreun doctor prin apropiere. Lucrătorii i‑au legat strâns piciorul între niște lopățele. Câteva săptămâni, până s‑a prins osul, urla ca‑n gură de șarpe de durere. Noaptea nimeni nu putea dormi în baracă din cauza strigătelor ei.

Cum numai au slobozit‑o durerile, s‑a cerut iarăși la lucru. Nici nu era nevoie să‑i scoată cineva cu de‑a sila. Spre deosebire de oamenii locului, deportații români trebuiau să muncească pentru câteva grame de pâine, iar lipsa lucrului era egală cu moartea.

• După accidentul de la gater, mama a fost trimisă să muncească pe Enisei, la pescuit, iar bunica își căuta de lucru pe la femeile localnice, primind în schimb câte un pumn de coji de cartofi. Le usca pe plită, le mărunțea și făcea făină. Vara le era mai ușor. Strângeau lobodă, din care coceau turte cu făina din coji de cartofi. Sare nu se găsea nicăieri. Din mila unor cunoscuți, care vindeau scrumbie, sărmanele adunau zeama de saramură. Picurau câte puțin în turtele din buruieni pentru a le da gust, evocă Elena fragmente din povestirile mamei sale.

Le‑a povestit aceste îngrozitoare episoade și fiilor, când erau mici și se alintau la masă, le spune și nepoțelelor… Dar parcă ei sunt în stare să înțeleagă? Și nu da, Doamne, să ajungă nimeni, niciodată, la nevoia de a gusta din „delicatesele” din lobodă ce au salvat viețile exilaților noștri în Siberia și Kazahstan, a bunicilor și părinților care au suportat foametea cumplită de după război. Chiar în anii foametei, în iarna lui 1947, Eugenia cu mamă‑sa s‑au întors acasă. Rușii localnici, în marea lor majoritate oameni buni la suflet, le rugau să nu se pornească la drum tocmai când în locurile lor natale bântuie foametea. Aveau deja o mică grădină unde creșteau cartofi, se împrieteniseră cu lumea de acolo. Mama, slăbită de nevoi și în vârstă înaintată, poate ar fi rămas, dar copila, ridicată deja fată mare, plângea în hohote că mai bine moare de foame acasă decât să rămână printre străini.

Ceva inexplicabil o răscolea din interior, chemând‑o la rădăcinile de unde a fost smulsă în fragedă copilărie. Acasă (cuvântul ce‑i încălzea inima în îndepărtatul ținut de gheață) nu s‑a bucurat nimeni de sosirea lor. S‑au aciuiat într‑o bucătărie de vară, căci în gospodăria părintească trăia o cumnată de‑a Eugeniei, deși mai înainte își avea casa ei. Totuși, nu întâmplător ardea în inima tinerei dorința reîntoarcerii la locurile natale. Se vede că i‑a fost predestinat să‑și unească viața cu Ion Antonescu, un flăcău scăpat cu zile din lagărul de la Onega. Din povestirile mamei sale, Elena știe că părinții ei și‑au jurat credință pe viață la un început de primăvară, în 1948, la un an după întoarcerea Eugeniei din Siberia. Amândoi erau săraci lipiți pământului, mireasa fiind gătită la nuntă în rochie cusută dintr‑un sac. Nevoile, însă, nu le‑a întunecat fericirea:

• Tata s-a întors teafăr acasă pentru că era un flăcău voinic, ager, în floarea tinereții, când a fost mânat în acel groaznic lagăr al morții. De mic a rămas orfan de tată, a crescut fără nici o susținere. Bunica avea altă familie, lăsându-și cei doi băieți din prima căsnicie, pe Gheorghe și Ion, stăpâni la casă, adică să se descurce singuri. Băieții, într-adevăr, erau gospodari buni: țineau vacă, porci, păsări de curte. Bunica a mai avut cinci copii, își vedea de noua familie… Greutățile îndurate de mic l-au făcut pe tata rezistent, ajutându-l să supraviețuiască în condiții imposibil de suportat de oameni nedeprinși până atunci să lupte pentru viață.

Cât Ion a fost ținut în lagăr, de gospodărie a avut grijă fratele mai mare, Gheorghe. El i‑a primit în căsuța din două odăi și o cămăruță la mijlocul tinzii și pe fratele reînviat din morți, și pe tânăra lui soție, care i‑a adus din urmă drept „zestre” pe mama bătrână. Elena s‑a trezit pe lume pe un cuptor mare, unde se înghesuiau încă trei copii sub aripa bunicii. Încă de atunci a înțeles că oamenii buni își găsesc loc și se împacă și în cotlonul unui bordei, iar cei răi nu încap nici în palate. Micuța casă a fost împărțită frățește: într‑o cameră trăia Gheorghe cu nevasta și doi copii, în alta Ion cu soția, soacra și patru copilași. Primul care a reușit să‑și ridice casă nouă a fost unchiul Gheorghe, ajutat de fratele său. Iar prin 1964, când Elena a mers la școală, intrase și familia ei mare în casă nouă.

Soarta cu coroană de spini sau  golgota din caietul Aurorei

„Când am crezut c‑a fi mai bine, mai mult dor și jale‑mi vine.”

Nu din auzite, ci din propriile suferințe, în sufletul Aurorei Bujeniță s-a înrădăcinat încrederea că soarta, dreaptă sau nedreaptă, nu poate fi ocolită, oricât te-ai zbate să schimbi ceva. N-am îndrăznit s-o contrazic, însă lupta mamei sale pentru supraviețuire este cel mai convingător exemplu că uneori merită ca omul să-și înfrunte drumul predestinat. Doar zbuciumul ei n-a fost zadarnic, fiind răsplătit cu norocul de a-și ține în viață cei doi copilași, în condiții infernale, la geruri când chiar și corbii cădeau din zbor ca niște sloiuri de gheață. Îi hrănea cu o „nafură” pe zi, căci nu câștiga decât 400 de grame de pâine pentru zece ore și mai mult de muncă la tăiat pădure. Seara, împărțea din bucățica de pâine în trei – sie luându-și câteva fărâmituri, ca să se țină pe picioare, să poată ieși a doua zi la trudă. Cei care cădeau la pat nu primeau nici această mizeră porție, mama știind că secătuirea ei îi va duce copilașii la pierzanie.

Deși e o fire deschisă, înzestrată cu un ales simț al narațiunii, Aurora evită să povestească despre copilăria ei mutilată în Siberia. Cât a fost mamă-sa în viață, în genere, în casa lor nu se vorbea despre acei ani. Frica, aidoma gerurilor siberiene, îi intrase până în măduva oaselor, încât bătrâna n-a vrut să arate nimănui cartea de muncă, unde erau trecuți anii din exil, pentru a-și primi pensia cuvenită. „Nu-mi trebuie pensia lor, mai bine să n-o primesc decât cineva să scotocească prin trecutul nostru”, o oprea ea pe fiica pornită pe la organele de protecție socială. Numai în 1991, când a căzut regimul care le-a pricinuit atâtea suferințe, Aurora, fără știrea mamei sale, i-a înaintat documentele la raion, anunțând-o că va veni poștărița să-i aducă pensia. Tot așa, fără știrea ei, a umblat să primească documentul cu privire la reabilitarea familiei, ca măcar la bătrânețe s-o liniștească că poate trăi fără teama de odinioară. Or, alt folos n-a avut și nici n-a așteptat de la hârtia ceea.

Astfel crescută, Aurora n-a găsit de cuviință că e cazul să se întindă cu vorba despre chinurile îndurate, dându-și bine seama că poate să-i reproșeze cineva: „Ce ține minte un copil de patru ani!” Și-a scris Golgota proprie doar într-un caiet, timp de mai bine de o lună, în intimitatea serilor târzii, după ce își termina toate treburile din gospodărie și se stingeau luminile în casa celor tineri. A scris ca să arate că greșesc acei care cred că un copil de patru ani habar nu avea de ce se întâmplă, mărturisind: „Eu și acum, când scriu aceste rânduri, văd râuri de lacrimi pe obrajii mamei și măcar că vreau să uit, nu pot să uit niciodată”. Oricât de mult aș fi stat de vorbă cu ea, n-aș fi fost în stare s-o provoc la sinceritatea și deschiderea pe care le-am găsit în paginile scrise. În mod firesc, multe detalii care exprimă esențialul ar fi fost trecute sub tăcere. Cu neînsemnate retușări de stil și mici prescurtări, încep împreună cu Aurora Bujeniță pelerinajul pe drumul calvarului ei.

„M‑am născut într‑o familie de țărani mijlocași, la 7 aprilie 1937, de sărbătoarea Bunei Vestiri, în Cotul Ostriței (cum i se spunea pe atunci), azi Ostrița‑Mahala. Tata se ocupa cu gospodăria – aratul, cositul, strânsul recoltei, creșterea animalelor, iar mama era mare meșteriță la țesut catrințe, brâie, lăicere, pânză, fețe de masă și de pernă… N‑o întrecea nimeni la tors și la împletit. Tata era venit la casa mamei, „la grunt”, cum se spunea în acele timpuri. Cu noi trăia bunica Domnica și sora mai mică a mamei, Măriuța. Despre bunelul din partea mamei știam că a murit în Canada.

Bunica se întrecea cu mama la țesut, iar Măriuța ne gătea de‑ale gurii și se juca cu mine, ca să nu le încurc celor mari. În 1940 s‑a născut fratele meu, Mitruță. Părinții erau tare bucuroși că au și fată și fecior. Dar s‑a întâmplat așa ca în cântecul: „Când am crezut c‑a fi mai bine,/ Mai mult dor și jale‑mi vine./ Când am crezut mi‑a fi mai drag,/ Mai mult dor și jale trag”. A venit ziua cea strașnică de februarie 1941. Așa mică, eram atentă la toate cele. Am observat că mama e mai supărată și tot strânge și pune câte ceva într‑o traistă. Când s‑a făcut noaptea, tata a ieșit din casă. Cu un grup mare de săteni a pornit spre frontieră. Printre ei erau mulți tineri de numai 16–17 ani, așa ca Gheorghe Mândrescu, care trăiește și astăzi, și Mihai Crăiuț, fie‑i țărâna ușoară! După cum se știe, la Prut îi așteptau soldații cu mitralierele. De sângele lor fierbinte se topea gheața Prutului. Tata a reușit să treacă granița datorită lui Mihai Crăiuț. Fiind mai tânăr și mai sprinten, el a sărit mai repede peste deal, strigând: „Bade Gheorghe, dă‑mi mâna!” Numai s‑a aruncat tata peste deal, că a și șuierat un glonț în urma lor. Abia după ce și‑au prins sufletul, Mihai și‑a dat seama că‑i cu un picior desculț. Le‑a lăsat rușilor o opincă.

Mamei, sărmana, nu i se uscau ochii din cauză că nu știa nimic de tata. Nici prin minte să‑i treacă că ar trebui să‑și plângă soarta ei. Trăia doar în așteptarea unei vești de la tata. În curând aveam să aflăm că pe toți ai casei ne așteaptă o încercare mult mai grea. În noaptea de 13 iunie au bătut la ușă, au umplut casa cu miliție și soldați înarmați. Deși nu eram cu nimic vinovați, mai ales bunica și mătușa Măriuța, care purtau un alt nume de familie (mama și noi, cei doi copii, purtam numele de familie al tatei – Sainciuc, iar ele erau Cernușcă), am fost scoși cu toții, sub motivul că „din casa asta a ieșit un trădător”. Agitați de bocetele bunicii și plânsetul mamei, am început să răcnim și noi în gura mare.

În fugă, ne‑au citit că suntem judecați pe cinci ani, cu deportarea în Siberia. Ni s‑au dat 10 minute ca să ne strângem lucrurile și să ieșim din casă. Ce puteam lua într‑o asemenea învălmășeală? Câte o haină mai caldă, scutece pentru cel mic, niște pădurețe, puțină făină de păpușoi. Sora mamei a mai luat câteva cămăși cusute cu mărgele, care ne‑au prins bine la greutăți. Prin sat lătrau amarnic câinii, că în noaptea ceea au fost ridicați mulți din vecinii noști și din tot satul. Când am ieșit din ogradă, am auzit cum rage vaca în grajd. „Plângi și tu, draga mamei, că mai mult nu te‑oi vedea”, a spus bunica, adresându‑se apoi mamei: „Tu, Anghelino, te‑i întoarce, dar eu n‑am să mai calc iarba de‑acasă”. De mătușa Măriuța bunica n‑a spus nimic. Ea avea 16 ani.

Trenul ce ne ducea spre Siberia se oprea pe la gări, unde erau urcați oropsiți ca noi. Până la urmă, vagonul era atât de plin că nu aveam cu ce respira. Îmi aduc aminte că ne găsisem un locușor lângă fereastra cu gratii. Plângeam că mi‑i foame; după pădurețele de acasă și peștele sărat ce ni se dădea ceream întruna apă. Sufeream mai mult de sete decât de foame. Când se oprea trenul și ni se aducea apă, se năpusteau unul peste altul. Dacă se întâmpla să ploaie, mama scotea mâna prin gratii și‑mi uda gura cu picăturile strânse în palmă. Fratele Mitruță încă sugea la pieptul ei. Pentru sugari nu se cuvenea nimic. Mama, flămândă cum era, nu avea cu ce să‑l alăpteze, din care cauză copilul plângea mereu. Pelincile le uscau mama și bunica la pieptul lor. O căldare mare, pusă într‑un ungher, servea pentru toți de WC. În zdrențe murdare, nespălați, flămânzi, însetați, oamenii se întrebau plângând: „Doamne, oare unde ne duc?”

Numai suflet și oase

Probabil, nu puțini nimeresc în situații când ar putea spune că o zi trece mai anevoios decât întreaga viață. Apropiindu-se de al 73-lea leat, Aurora Bujeniță simte că viața i-a zburat fulgerător, doar cei cinci ani de tortură trăiți în taigaua siberiană au durat cât un secol. Mai ales că sufletul ei de copil sensibil și neprihănit n-a lăsat să treacă nimic pe alături, adunând fiecare zi de înfruntare a morții într-o rană vie, în care și-a înmuiat condeiul, scriind:

„După aproape o lună de drum, trenul s‑a oprit și am respirat aer curat. Am continuat drumul pe jos. Mama îl ducea pe Mitruță în brațe, iar pe mine mă țineau de mânuță bunica și mătușa Măriuța. Când am ajuns la un loc mai liber, pe malul unui râu mare (Peciora), soldații înarmați ne‑au ordonat să ne așezăm în genunchi, ca să ne numere. Fratele plângea, iar mama, sleită de puteri, așa cum sta în genunchi, nu‑l putea legăna pe mâini.

A încercat să se ridice puțin și tot atunci un soldat a întins arma s‑o împuște. Altul mai inimos l‑a oprit, arătându‑i la copilul din brațele ei. După numărătoare, ne‑au dat câte o strachină și au arătat într‑o direcție, ca să mergem după „cașă”. Bunica i‑a spus mamei: „Du‑te, Anghelino, poate îi aduce o bucățică de caș”. Credea că‑i vorba de brânză de oi. „Ardă‑i focul, cu cașul lor”, a blestemat ea, când mama i‑a adus o mână de ovăz necojit, abia fiert.

Pe urmă ne‑au mânat mai departe, până am ajuns la niște barăci mari, cu paturi de scânduri și o sobă de fier la mijloc. În jur – numai pădure de brad, roiuri de țânțari și încă niște gâze mici, numite „moșkara”. Nu te puteai apăra de ele nici ziua, nici noaptea. Ne sugeau tot sângele, pe care, de fapt, nici nu‑l mai aveam. Fiind cu toții români, nu înțelegeam limba rusă. Eram înjosiți și auzeam la tot pasul: „Ai voștri îi omoară pe ai noștri!” După ce ne‑am așezat care pe unde a putut, au venit iarăși soldați înarmați, unul mai în vârstă explicându‑ne prin gesturi că ne aflăm în localitatea Livada. Arătând spre cei mai tineri, le‑a spus că de mâine trebuie să meargă la lucru în pădure. A doua zi, la fiecare două femei li s‑a dat câte un ferestrău, un topor și un chibrit pentru toți. Copacii însemnați trebuiau tăiați cât mai jos de la tulpină, curățați de ramuri. Tulpina trebuia ferestruită la câte un metru, lemnele clădite, iar ramurile arse. Deși lumea noastră era deprinsă cu munca grea, acest lucru le era peste puteri femeilor lihnite de foame. Cine nu îndeplinea norma nu primea seara porția de 400 grame de pâine. Mulți nu se întorceau din pădure. Erau printre deținuți băieți de 13–14 ani, care din cauza foamei și oboselii cădeau morți de‑a valma cu brazii tăiați. Drept că bătrânii și copiii nu erau mânați la muncă, dar nici nu primeau nimic. Mătușa Măriuța își împărțea bucățica de pâine cu bunica, iar noi, amândoi copiii, stăteam cu ochii pe porția mamei. De‑acasă, bunica nu era deprinsă să mănânce orice și n‑a rezistat decât trei luni. De ziua Sfintei Cruci, la 27 septembrie, și‑a dat sufletul. Când au venit mama cu mătușa din pădure, au găsit‑o moartă. N‑am cuvinte să descriu ce jale era atunci lângă patul nostru. În noaptea ceea am dormit alături de bunica moartă. Dimineața, mama cu Măriuța au fost nevoite să iasă la lucru, lăsând răposata pe pat. Ceva mai târziu au venit doi bărbați, i‑au luat pe bunica și pe alți morți din baracă, i‑au încărcat într‑o căruță trasă de un cal alb și i‑au dus la „groapa frățească” – fără sicrie, fără cruci… În fiecare zi mureau câte doi‑trei, iar cei care mai suflau erau ca eroul din poezia lui Coșbuc: „Să‑l vezi îți vine plânsul,/ Că numai suflet a rămas/ Și oasele dintr‑însul”. Așa eram noi toți – numai suflet și oase. Nu departe de baraca noastră era o bucătărie, din care se aruncau coji de cartofi, frunze putrede de curechi. Noi, copiii, ne năpusteam asupra lor ca un cârd de ciori flămânde. Cum găseam ceva prin gunoaie, duceam drept la gură, căci, dacă încercai să ștergi murdăria, ți‑o apuca altul din mână. Bucătăresele ne alungau, turnau zoaie pe noi.

Când am plecat de‑acasă, Mitruță nu se ținea pe piciorușe și încă mult timp n‑a umblat, sărmanul, stând învelit în țoale. Dar greul cel mare era înainte, când a venit iarna cu omăt și ger cumplit. În câteva luni, mama a schimbat pe mâncare toate lucrurile mai bune luate de‑acasă. Nici vorbă să ni se dea haine calde. Îi rămăsese cojocul bunicii, de la care a rupt mânecile și le‑a tras pe picioare. Porția de pâine ne‑o aducea înghețată. La magazin le‑o tăia cu toporul. Mulți au început să moară de frig. Pământul era înghețat și morții nu puteau fi înmormântați. Erau puși unul peste altul în coridor, unde era mai rece decât într‑un frigider. Așa am trăit cu morții alături până s‑a dus omătul. N‑a rezistat nici Măriuța noastră. Într‑o dimineață n‑a fost în stare să se ridice din pat. Brigadierul a venit și a îmbrâncit‑o, numind‑o „trândavă”. A încercat și mama s‑o scoale, dar ea abia avea glas să‑i spună că va merge mai târziu. Mai mult nu s‑a mișcat. Eu credeam că doarme, însă ea era moartă”.

Trăiam în ciuda morții

Prima iarnă a fost cea mai strașnică. Viața omenească nu valora nici o iotă. Până în primăvară tinda barăcii, în care trăia Anghelina cu cei doi copii, era plină de cadavre înghețate – toți vecini de-ai ei, oameni de prin satele bucovinene, cu care a făcut drumul lung până la capătul pământului. Nici ea, de fiecare dată când se întorcea seara din pădure, nu era sigură că-și va găsi copilașii în viață. Aurora își descrie atât de viu lupta pentru viață din prima ei iarnă în Siberia, încât cine citește aceste pagini rămâne cuprins de înfrigurare, având sentimentul că îngheață și suferă foame alături de ea:

„În primăvară, din 350 de familii (cele mai mici din două persoane) au rămas numai 60 de oameni. George Coșbuc a scris parcă anume pentru noi: „Cu douăzeci deodată‑n car,/ La groapă ne vor duce./ Și bun e Domnul, de‑am avea/ La cap o cruce”. În ciuda morții, noi trăiam, mai ales fratele meu Mitruță, care nu se ținea pe picioare. Când s‑a topit gheața pe Peciora, a început navigația. Cernuți prin cea mai deasă sită, câți am mai rămas în viață după un an de zile, am fost încărcați pe un vapor mai mic și duși în localitatea Sudostroi, raionul Troițko‑Peciorsk din RASS Comi. Acolo regimul a mai scăzut din asprime. Pe malul Peciorei era un gater, unde se transportau brazi din care se tăiau scânduri. Produse pentru hrană ni se aduceau pe șlepuri, iar când Peciora îngheța – pe sănii trase de cai. Trăiam tot în baracă, însă aceasta era mai mică, cu un coridor la mijloc, pe de o parte și alta aflându‑se camerele. În fiecare odaie erau câte patru paturi din scânduri, o masă și o sobă. Și în fiecare se adăposteau câte patru familii. Noi am avut dreptul să ocupăm un pat mai mare, căci dormeam trei pe el. Prin apropiere erau și căsuțe mai mici, numite „izbușki”. În două mai arătoase trăiau directorul gaterului și milițianul de sector, iar în celelalte oamenii locului.

Copiii de până la șapte ani umblau la grădiniță, unde de bine, de rău ne dădeau de mâncare de trei ori pe zi. Mama cu româncele care mai rămăseseră în viață lucrau la gater. Munca era foarte grea și disciplina nespus de aspră. Nu se permitea să întârzii nici un minut. Din cauza răcelii, Mitruță nu umbla pe picioare, nici mânuțele nu le putea întinde. Mama trebuia să‑l poarte în brațe.

Norocul ei că se putea face focul în sobă și avea unde‑și usca hainele. Milițianul Bajikov intra în fiecare seară și dimineață să controleze dacă suntem toți. Observând că fratele nu se mișcă, i‑a spus mamei să meargă la medic (era și un ambulatoriu acolo). Dar doctorița, care îl văzuse mai înainte la grădiniță, a constatat că va rămâne invalid și n‑are cum să‑l ajute. Numai mamei nu i se uscau ochii de lacrimi. Cât sta acasă, îi freca mâinile și picioarele, îl învelea în pelinci calde. Împotrivindu‑se celor care îi preziceau copilului moartea, ea a hotărât să‑l lecuiască singură. A găsit o covată și o oală mare. Trei zile la rând a înfierbântat apă și l‑a ținut pe Mitruță în apă fierbinte, apoi îl învelea în ceva cald. Milițianul vedea ce face ea, dar a lăsat‑o în pace. Dacă nu mergea la lucru, nu primea nici porția de pâine. Femeile noastre rupeau de la gura lor câte o bucățică. După trei zile, cu ajutorul lui Dumnezeu, s‑a întâmplat o mare minune. Picioarele și mâinile lui Mitruță s‑au îndreptat și băiețelul a început să miște din ele. N‑am avut când ne bucura, căci seara milițianul a anunțat‑o pe mama că este chemată la judecată. Toată noaptea am plâns, iar dimineața mama l‑a dus pe Mitruță la grădiniță și m‑a rugat să‑l iau seara la baracă, să nu mă despart de el. Pe atunci cine era chemat la judecată nu mai ieșea liber de acolo.

Special pentru cazul mamei au venit judecători de la raion. Pentru trei zile lipsă de la lucru, i‑au dat trei ani de închisoare. Zadarnic plângea și încerca ea să le explice cauza. N‑au crezut‑o până n‑au făcut declarații dădaca de la grădiniță, doctorița, milițianul. Și directorul de la gater a pus cuvânt că‑i lucrătoare bună. Așa a scăpat de închisoare, dar au pedepsit‑o să lucreze trei luni numai cu 400 grame de pâine pe zi, în loc de 700. Când am văzut seara că mama intră în baracă, nu știam ce să fac de bucurie. Ea a continuat încă mult timp să‑l țină pe Mitruță în apă fierbinte, să‑i facă masaj, până l‑a pus pe picioare.

Odată cu încălzirea timpului, scoțând butuci din râu, femeile au dat de mult pește. După aceea se sculau dimineața tare și mergeau să prindă pește cu catrințele. Era dintre cel mărunțel, de lângă mal, însă acel pește a fost scăparea noastră. Cum auzeau prima sirenă de la întreprindere, femeile ieșeau din apă, scurgeau catrințele, se încingeau cu ele așa ude și alergau la lucru – la scos butuci. Pe noi nu ne lăsau să mergem nici la râu, nici la pădure. Odată s‑a pierdut o fetiță de‑a noastră. Au căutat‑o toți locuitorii, dar au găsit numai bucățele din hainele ei. Pesemne o mâncase vreo fiară. Înfricoșați de cele văzute, mergeam vara la pădure după bureți și pomușoare numai cu oamenii mari. Ne pregăteam merinde pentru iarnă, uscam pește, fel de fel de fructe…

Degrabă în Sudostroi au început să fie aduse femei și copii din Republicile Baltice. Erau necăjiți și flămânzi, așa cum am fost și noi în prima iarnă în Livadî. Româncele noastre i‑au primit mai prietenos de cum am fost noi întâmpinați acolo. Odată, în camera noastră a intrat o fetiță, Vanda, cu o pereche de mănuși în mână. S‑a lipit de ușă, arătând la acele mănuși, fără a spune o vorbă. Am înțeles că‑i flămândă și vrea să le schimbe pe mâncare. I‑a dat fiecare ce‑a avut: o bucățică de pâine, un pește… Fetița ne întindea mănușile, însă nimeni nu le‑a luat, căci în inimile noastre erau încă proaspete chinurile foametei”.

Semne de speranță și omenie

Am ajuns pe la mijlocul mărturisirilor din trecutul tragic al Aurorei Bujeniță cu un sentiment acut de neliniște pentru ziua de azi și cea de mâine. Oricât aș stărui să-l alung, gândul că dacă astăzi, Doamne ferește, ar da peste noi o nenorocire pe măsura celei prin care au trecut familia ei și atâtea multe altele, rar cine ar supraviețui, păstrându-și sufletul curat și demnitatea omenească de care au dat dovadă oamenii noștri din acele timpuri. Mi se pare că n-am fi în stare să rezistăm la mari suferințe nu numai din cauza decadenței morale, ci și a lipsei de imunitate la greutăți.

Nu știu cât de mulți am fi în stare să împărțim cu un străin ultima bucățică de pâine sau să apărăm prin jurământ pe cineva, știind că singuri ne-am putea risca libertatea. Din amintirile Aurorei despre ultimii ani trăiți în Siberia străbat și incredibile mlădițe ale binefacerii, și o rază de lumină în care se întrezăresc chipuri de oameni milostivi – fie ruși, fie de altă naționalitate:

„În toamna anului 1944 m‑am dus la școală. Învățam toți în limba rusă, dintr‑o singură carte de citire. Fiecare elev avea câte două caiete pentru lucrări de control – la matematică și caligrafie. În rest, scriam cu un creion simplu pe ziare. Scriam printre rândurile tipărite și trebuia să depunem multă stăruință ca învățătoarea să înțeleagă ce am așternut pe hârtie. Mama îmi spunea întruna să învăț bine ca să‑i pot scrie lui Stalin și să‑l rog să ne dea drumul acasă. O soră de‑a mamei, mătușa Dochița, nu fusese ridicată și abia așteptam să învăț alfabetul, ca să‑i trimit scrisoare la Mahala. Aveam și un alt interes ca să învăț bine: pe lângă cele 400 grame de pâine, pentru note mari la sfârșitul lecțiilor ni se mai dădea câte un polonic de supă și o felie de pâine. După lecții mergeam la bibliotecă (într‑o cămăruță a școlii), câte cinci elevi odată, și citeam pe rând. Seara în baracă îmi pregăteam temele de acasă.

Venea seara în control și prima mea învățătoare, Anna Sergheevna. Când a aflat că mama nu știe carte, a început să ne viziteze mai des, ca să‑mi ajute, căci mă avea de elevă capabilă. Mama o ruga să ne scrie scrisori acasă. Îi dicta și ea scria cuvintele românești cu litere rusești, fără să înțeleagă ceva. Scrisorile nu le puneam în plic, ci le împătuream în formă de triunghi, căci trebuiau să treacă cenzura. Mătușa Dochița avea două fete, care învățau deja în școala sovietică și cunoșteau alfabetul rusesc. În scrisorile de răspuns ele ne trimiteau și câte o foaie curată, ca să avem pe ce le scrie. După ce au primit vești de la noi, au început să ne trimită și pachete cu câte ceva de mâncare. Așa că mai scăpasem de foame. Prin clasa a doua nu mai aveam nevoie de ajutorul învățătoarei, deja scriam singură acasă ce‑mi dicta mama.

Totuși, ne simțeam străini și nenorocirile se țineau lanț de noi. Când eram în clasa întâi, după Anul nou, mama, îndurând atâta udeală la scos butuci din râu, s‑a îmbolnăvit rău de tot. Noroc că era gheață pe Peciora și a fost chip s‑o ducă cu sania la spitalul raional din Troițk, unde a stat aproape două luni. Cea mai mare minune a fost nu atât însănătoșirea mamei, ci rezistența mea și a fratelui în lipsa ei. În fiecare dimineață îl duceam pe Mitruță pe sanie la grădiniță, iar seara îl luam la baracă. El umbla pe picioare, dar zăpada era mare și nu putea merge pe jos. Femeile din odaia noastră ne trezeau cu noaptea‑n cap, ca să nu întârzii la școală. Într‑o seară simțeam că nu mai am puteri; cu chiu, cu vai târam săniuța cu fratele pe ea. Nu departe de grădiniță se jucau câțiva băieți din partea locului, printre care unul Iura Solnțev și fiul directorului de la gater. Au trecut atâția ani, dar parcă aud și astăzi cum Iura le‑a spus: „Hai, băieți, s‑o ajutăm pe Aurora!” Au luat frânghia de la sanie și într‑o clipă am fost la baracă. De‑atunci, în fiecare seară, uneori și dimineața, băieții mă așteptau ca să mă ajute. Așa a durat până a venit mama de la spital.

După ce au scos‑o din ghearele morții, medicii i‑au prescris mamei un lucru mai ușor. A fost lăsată să facă curat la sediul direcției întreprinderii și prin barăci. Seara, femeile se strângeau și cântau încetișor: „Pelin beau, pelin mănânc,/ Seara pe pelin mă culc,/ Pelinaș amar.// Dimineața când mă scol,/ Cu pelin verde mă spăl,/ Pelinaș amar.// Că în cofă apă nu‑i,/ Cana‑i cu pelin în cui…”

Noi, copiii, nu prea înțelegeam dorul și durerea lor, mai ales când îngânau tânguios: „Satu‑n care m‑am născut,/ Cât trăiesc nu pot să‑l uit”. Însă tristețea din acele cântece ne sfâșia inima și adormeam plângând, legănați în visul la „raiul” de acasă.”