(XIX)
Începând cu data de 2 iulie 2021, zi de prăznuire a domnitorului Ștefan cel Mare, vreau să mai arăt o pagină din Istoria Românilor, respectiv din Bucovina de Nord, pământ românesc, intitulată
Drama românilor din Regiunea Cernăuți
Masacre, deportări, foamete în 1940–1941, 1944–1947
Mulțumesc celor care au scris-o, mi-au trimis-o, respectiv: coordonatorului Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, texte de Alexandrina Cernov, Ștefan Purici, Petru Grior, Ion Nandriș, Dumitru Covalciuc, Maria Toacă‑Andrieș, și prietenului Sebi (cel care mi-a trimis-o).
Cartea a apărut, în anul Centenarului; cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.
Să nu-I uităm pe cei care au crezut, și-au dat viața pentru patrie, credință și familie. Bunul Dumnezeu să-I odihnească în pace! Veșnică Lor pomenire!
Dan Șarpe
”
Trăiam în ciuda morții
Prima iarnă a fost cea mai strașnică. Viața omenească nu valora nici o iotă. Până în primăvară tinda barăcii, în care trăia Anghelina cu cei doi copii, era plină de cadavre înghețate – toți vecini de-ai ei, oameni de prin satele bucovinene, cu care a făcut drumul lung până la capătul pământului. Nici ea, de fiecare dată când se întorcea seara din pădure, nu era sigură că-și va găsi copilașii în viață. Aurora își descrie atât de viu lupta pentru viață din prima ei iarnă în Siberia, încât cine citește aceste pagini rămâne cuprins de înfrigurare, având sentimentul că îngheață și suferă foame alături de ea:
„În primăvară, din 350 de familii (cele mai mici din două persoane) au rămas numai 60 de oameni. George Coșbuc a scris parcă anume pentru noi: „Cu douăzeci deodată‑n car,/ La groapă ne vor duce./ Și bun e Domnul, de‑am avea/ La cap o cruce”. În ciuda morții, noi trăiam, mai ales fratele meu Mitruță, care nu se ținea pe picioare. Când s‑a topit gheața pe Peciora, a început navigația. Cernuți prin cea mai deasă sită, câți am mai rămas în viață după un an de zile, am fost încărcați pe un vapor mai mic și duși în localitatea Sudostroi, raionul Troițko‑Peciorsk din RASS Comi. Acolo regimul a mai scăzut din asprime. Pe malul Peciorei era un gater, unde se transportau brazi din care se tăiau scânduri. Produse pentru hrană ni se aduceau pe șlepuri, iar când Peciora îngheța – pe sănii trase de cai. Trăiam tot în baracă, însă aceasta era mai mică, cu un coridor la mijloc, pe de o parte și alta aflându‑se camerele. În fiecare odaie erau câte patru paturi din scânduri, o masă și o sobă. Și în fiecare se adăposteau câte patru familii. Noi am avut dreptul să ocupăm un pat mai mare, căci dormeam trei pe el. Prin apropiere erau și căsuțe mai mici, numite „izbușki”. În două mai arătoase trăiau directorul gaterului și milițianul de sector, iar în celelalte oamenii locului.
Copiii de până la șapte ani umblau la grădiniță, unde de bine, de rău ne dădeau de mâncare de trei ori pe zi. Mama cu româncele care mai rămăseseră în viață lucrau la gater. Munca era foarte grea și disciplina nespus de aspră. Nu se permitea să întârzii nici un minut. Din cauza răcelii, Mitruță nu umbla pe picioare, nici mânuțele nu le putea întinde. Mama trebuia să‑l poarte în brațe.
Norocul ei că se putea face focul în sobă și avea unde‑și usca hainele. Milițianul Bajikov intra în fiecare seară și dimineață să controleze dacă suntem toți. Observând că fratele nu se mișcă, i‑a spus mamei să meargă la medic (era și un ambulatoriu acolo). Dar doctorița, care îl văzuse mai înainte la grădiniță, a constatat că va rămâne invalid și n‑are cum să‑l ajute. Numai mamei nu i se uscau ochii de lacrimi. Cât sta acasă, îi freca mâinile și picioarele, îl învelea în pelinci calde. Împotrivindu‑se celor care îi preziceau copilului moartea, ea a hotărât să‑l lecuiască singură. A găsit o covată și o oală mare. Trei zile la rând a înfierbântat apă și l‑a ținut pe Mitruță în apă fierbinte, apoi îl învelea în ceva cald. Milițianul vedea ce face ea, dar a lăsat‑o în pace. Dacă nu mergea la lucru, nu primea nici porția de pâine. Femeile noastre rupeau de la gura lor câte o bucățică. După trei zile, cu ajutorul lui Dumnezeu, s‑a întâmplat o mare minune. Picioarele și mâinile lui Mitruță s‑au îndreptat și băiețelul a început să miște din ele. N‑am avut când ne bucura, căci seara milițianul a anunțat‑o pe mama că este chemată la judecată. Toată noaptea am plâns, iar dimineața mama l‑a dus pe Mitruță la grădiniță și m‑a rugat să‑l iau seara la baracă, să nu mă despart de el. Pe atunci cine era chemat la judecată nu mai ieșea liber de acolo.
Special pentru cazul mamei au venit judecători de la raion. Pentru trei zile lipsă de la lucru, i‑au dat trei ani de închisoare. Zadarnic plângea și încerca ea să le explice cauza. N‑au crezut‑o până n‑au făcut declarații dădaca de la grădiniță, doctorița, milițianul. Și directorul de la gater a pus cuvânt că‑i lucrătoare bună. Așa a scăpat de închisoare, dar au pedepsit‑o să lucreze trei luni numai cu 400 grame de pâine pe zi, în loc de 700. Când am văzut seara că mama intră în baracă, nu știam ce să fac de bucurie. Ea a continuat încă mult timp să‑l țină pe Mitruță în apă fierbinte, să‑i facă masaj, până l‑a pus pe picioare.
Odată cu încălzirea timpului, scoțând butuci din râu, femeile au dat de mult pește. După aceea se sculau dimineața tare și mergeau să prindă pește cu catrințele. Era dintre cel mărunțel, de lângă mal, însă acel pește a fost scăparea noastră. Cum auzeau prima sirenă de la întreprindere, femeile ieșeau din apă, scurgeau catrințele, se încingeau cu ele așa ude și alergau la lucru – la scos butuci. Pe noi nu ne lăsau să mergem nici la râu, nici la pădure. Odată s‑a pierdut o fetiță de‑a noastră. Au căutat‑o toți locuitorii, dar au găsit numai bucățele din hainele ei. Pesemne o mâncase vreo fiară. Înfricoșați de cele văzute, mergeam vara la pădure după bureți și pomușoare numai cu oamenii mari. Ne pregăteam merinde pentru iarnă, uscam pește, fel de fel de fructe…
Degrabă în Sudostroi au început să fie aduse femei și copii din Republicile Baltice. Erau necăjiți și flămânzi, așa cum am fost și noi în prima iarnă în Livadî. Româncele noastre i‑au primit mai prietenos de cum am fost noi întâmpinați acolo. Odată, în camera noastră a intrat o fetiță, Vanda, cu o pereche de mănuși în mână. S‑a lipit de ușă, arătând la acele mănuși, fără a spune o vorbă. Am înțeles că‑i flămândă și vrea să le schimbe pe mâncare. I‑a dat fiecare ce‑a avut: o bucățică de pâine, un pește… Fetița ne întindea mănușile, însă nimeni nu le‑a luat, căci în inimile noastre erau încă proaspete chinurile foametei”.
Semne de speranță și omenie
Am ajuns pe la mijlocul mărturisirilor din trecutul tragic al Aurorei Bujeniță cu un sentiment acut de neliniște pentru ziua de azi și cea de mâine. Oricât aș stărui să-l alung, gândul că dacă astăzi, Doamne ferește, ar da peste noi o nenorocire pe măsura celei prin care au trecut familia ei și atâtea multe altele, rar cine ar supraviețui, păstrându-și sufletul curat și demnitatea omenească de care au dat dovadă oamenii noștri din acele timpuri. Mi se pare că n-am fi în stare să rezistăm la mari suferințe nu numai din cauza decadenței morale, ci și a lipsei de imunitate la greutăți.
Nu știu cât de mulți am fi în stare să împărțim cu un străin ultima bucățică de pâine sau să apărăm prin jurământ pe cineva, știind că singuri ne-am putea risca libertatea. Din amintirile Aurorei despre ultimii ani trăiți în Siberia străbat și incredibile mlădițe ale binefacerii, și o rază de lumină în care se întrezăresc chipuri de oameni milostivi – fie ruși, fie de altă naționalitate:
„În toamna anului 1944 m‑am dus la școală. Învățam toți în limba rusă, dintr‑o singură carte de citire. Fiecare elev avea câte două caiete pentru lucrări de control – la matematică și caligrafie. În rest, scriam cu un creion simplu pe ziare. Scriam printre rândurile tipărite și trebuia să depunem multă stăruință ca învățătoarea să înțeleagă ce am așternut pe hârtie. Mama îmi spunea întruna să învăț bine ca să‑i pot scrie lui Stalin și să‑l rog să ne dea drumul acasă. O soră de‑a mamei, mătușa Dochița, nu fusese ridicată și abia așteptam să învăț alfabetul, ca să‑i trimit scrisoare la Mahala. Aveam și un alt interes ca să învăț bine: pe lângă cele 400 grame de pâine, pentru note mari la sfârșitul lecțiilor ni se mai dădea câte un polonic de supă și o felie de pâine. După lecții mergeam la bibliotecă (într‑o cămăruță a școlii), câte cinci elevi odată, și citeam pe rând. Seara în baracă îmi pregăteam temele de acasă.
Venea seara în control și prima mea învățătoare, Anna Sergheevna. Când a aflat că mama nu știe carte, a început să ne viziteze mai des, ca să‑mi ajute, căci mă avea de elevă capabilă. Mama o ruga să ne scrie scrisori acasă. Îi dicta și ea scria cuvintele românești cu litere rusești, fără să înțeleagă ceva. Scrisorile nu le puneam în plic, ci le împătuream în formă de triunghi, căci trebuiau să treacă cenzura. Mătușa Dochița avea două fete, care învățau deja în școala sovietică și cunoșteau alfabetul rusesc. În scrisorile de răspuns ele ne trimiteau și câte o foaie curată, ca să avem pe ce le scrie. După ce au primit vești de la noi, au început să ne trimită și pachete cu câte ceva de mâncare. Așa că mai scăpasem de foame. Prin clasa a doua nu mai aveam nevoie de ajutorul învățătoarei, deja scriam singură acasă ce‑mi dicta mama.
Totuși, ne simțeam străini și nenorocirile se țineau lanț de noi. Când eram în clasa întâi, după Anul nou, mama, îndurând atâta udeală la scos butuci din râu, s‑a îmbolnăvit rău de tot. Noroc că era gheață pe Peciora și a fost chip s‑o ducă cu sania la spitalul raional din Troițk, unde a stat aproape două luni. Cea mai mare minune a fost nu atât însănătoșirea mamei, ci rezistența mea și a fratelui în lipsa ei. În fiecare dimineață îl duceam pe Mitruță pe sanie la grădiniță, iar seara îl luam la baracă. El umbla pe picioare, dar zăpada era mare și nu putea merge pe jos. Femeile din odaia noastră ne trezeau cu noaptea‑n cap, ca să nu întârzii la școală. Într‑o seară simțeam că nu mai am puteri; cu chiu, cu vai târam săniuța cu fratele pe ea. Nu departe de grădiniță se jucau câțiva băieți din partea locului, printre care unul Iura Solnțev și fiul directorului de la gater. Au trecut atâția ani, dar parcă aud și astăzi cum Iura le‑a spus: „Hai, băieți, s‑o ajutăm pe Aurora!” Au luat frânghia de la sanie și într‑o clipă am fost la baracă. De‑atunci, în fiecare seară, uneori și dimineața, băieții mă așteptau ca să mă ajute. Așa a durat până a venit mama de la spital.
După ce au scos‑o din ghearele morții, medicii i‑au prescris mamei un lucru mai ușor. A fost lăsată să facă curat la sediul direcției întreprinderii și prin barăci. Seara, femeile se strângeau și cântau încetișor: „Pelin beau, pelin mănânc,/ Seara pe pelin mă culc,/ Pelinaș amar.// Dimineața când mă scol,/ Cu pelin verde mă spăl,/ Pelinaș amar.// Că în cofă apă nu‑i,/ Cana‑i cu pelin în cui…”
Noi, copiii, nu prea înțelegeam dorul și durerea lor, mai ales când îngânau tânguios: „Satu‑n care m‑am născut,/ Cât trăiesc nu pot să‑l uit”. Însă tristețea din acele cântece ne sfâșia inima și adormeam plângând, legănați în visul la „raiul” de acasă.
Chinuitul drum spre casă
Pe măsura revenirii la viață, în sufletele românilor deportați creștea dorința de a se întoarce la locurile natale. Cei care au supraviețuit maladiilor și durității regimului începeau să sufere de o boală și mai gravă – dorul de casă. Anghelina, mai ales după ce a primit prima veste de la soțul ei, se întreba întruna: „Oare ne vom întâlni vreodată, ne vom vedea acasă?” Și copiii așteptau cu sufletul la gură scrisorile de la tata, ele aducându-le ceea ce le-a lipsit mai mult decât pâinea – o caldă bucurie sufletească. La începutul războiului, Gheorghe Sainciuc s-a întors din România la vatră, găsindu-și casa pustie. Nu știa nimic de soarta familiei, nu avea unde pune capul. Când armata română s-a retras din Cernăuți, a fost luat prizonier și condamnat pe cinci ani, din care trei la închisoarea din Harkiv, iar doi fără dreptul de a se întoarce acasă. Era neștiutor de carte, nu cunoștea limba rusă… După ce a ieșit din închisoare, a făcut cunoștință cu alți români deportați acolo, care au scris din partea lui rudelor din Mahala, iar acelea au trimis vestea bună în Siberia. Aurora știa deja să scrie și să citească atunci când a primit primele cuvinte de la tatăl ei. Bucuria și mirarea erau atât de mari, încât simțea că-i cresc aripi să zboare până la Mahala. Scriindu-i despre viața lor, nu spunea mai mult decât „ni-i bine”. Și el le răspundea cu același „bine” și arzătoarea dorință de a se întâlni cât mai degrabă. Emoțiile stării de așteptare și ale pregătirilor pentru anevoioasa cale de la Peciora până la Prut răscolesc inima Aurorei cu aceeași putere ca în zilele când mamă-sa își vindea porția de pâine pentru a strânge bani de drum:
„Oamenii locului primeau bani pentru muncă, iar celor deportați li se dădea numai porția de mâncare. După Anul nou (1945), când devenise clar că n‑a rămas mult până la sfârșitul războiului, ne mulțumeam doar cu porția mea de pâine și ce aveam pregătit pentru iarnă – bureți, puțini cartofi, pește uscat. În iarna anului 1945, pentru prima dată am văzut aurora boreală. Acolo, în timpul iernii era mereu întuneric, și când s‑a arătat o lumină de diferite culori am rămas vrăjiți de aceea frumusețe dumnezeiască. Deși n‑a durat mult, localnicii ne‑au spus că‑i un semn bun. Și pentru ei, care așteptau întoarcerea celor dragi de pe front, și pentru noi, care ardeam de dorul locurilor scumpe, cel mai bun semn ar fi fost să se termine războiul.
În dimineața zilei de 9 mai am fost treziți de vuietul Peciorei. Afară ningea cu fulgi mari. Am alergat să‑i prindem ca pe niște fluturași. Ne‑am mirat, văzându‑i pe toți locuitorii de acolo pe malul râului. Se uitau cum se rupe gheața, cum sloiuri mari se duc fulgerător la vale. În zilele când crăpau ghețarii gaterul nu lucra, căci era periculos de scos butucii. Toți se bucurau că se duce gheața, că va începe navigația și pescuitul. Când deodată, la radio, a răsunat vocea lui Levitan: „Koncilasi voina! Nași pobedili!” Nu sunt în stare să descriu bucuria tuturor, amestecată cu durerea celor care și‑au pierdut tații și fiii. Printre lacrimi, rușii ne îmbrățișau, ne sărutau și ne numeau prieteni și frați. Un bărbat sosit de pe front numai cu un picior, Volodea Kostiukov, a scos din casă armonica. El cânta atât de tare încât nu se auzea vuietul ghețarilor de pe Peciora. Fetele și nevestele îi țineau isonul cu strigături de‑ale lor. Cântau și româncele noastre despre nădejdea că după biruință vom fi eliberați din surghiun.
A doua zi, viața și‑a luat cursul obișnuit de mai înainte – munceam, umblam la școală, ne primeam porțiile pe cartelă… Gaterul a început să lucreze în două schimburi, căci era nevoie de mult lemn pentru a scoate țara din ruinele războiului. Zadarnic credeam că, dacă România s‑a aliat cu URSS, vom fi eliberați mai repede. Nici vorbă de așa ceva. Cu inimile grele am început să ne pregătim de o nouă iarnă – uscam pește, pomușoare, ciuperci… În vara lui 1946 ne‑am isprăvit termenul de pedeapsă, dar fără documente nu te puteai urni din loc. Mama a primit pașaport abia toamna târziu, iar cartea de muncă – înainte de Anul nou. Drept că, după ispășirea pedepsei, a început să primească bani pentru muncă. Și tata ne‑a trimis din Harkiv de trei ori câte 500 de ruble, iar de la mătușa Dochița am primit vreo 700 de ruble. Astfel, mama a încetat să‑și vândă porția de pâine, dar n‑o mânca, ci usca pesmeți ca să avem la drum.
Eram liberi, aveam toate documentele, dar românii au fost rugați să mai rămână. Li se promitea chiar și o plată mai mare, căci era nevoie de brațe de muncă. Și‑apoi, se spunea că acolo unde muncește o româncă nu e nevoie de două rusoaice. Mai ales, mama era sfătuită să nu se pornească în faptul iernii cu doi copii. Ea, însă, n‑a vrut să aștepte până‑n primăvară, o ținea una și bună: „Mergem acasă!” Să fi știut, sărmana, ce foamete cumplită și ce sărăcie o așteptau la vatră, probabil tot s‑ar fi pornit cu toți ai noștri…
Înainte de plecare, am fost chemați cu toții la club, unde li s‑a mulțumit lucrătorilor pentru munca cinstită. Fiecăruia ni s‑a dat câte 1 kg de zahăr, ca să avem pentru ceai, și ni s‑a lămurit cum să ne comportăm la drum, cum să respectăm așa‑numita lege a taigalei, pe care nimeni nu avea dreptul s‑o încalce. Trebuia să mergem trei zile pe jos, orientându‑ne după copaci. Pe copaci erau însemnate săgeți care arătau drumul. Ni s‑a dat de grijă ca nici într‑un caz să nu ne odihnim până nu vom ajunge la vreo căsuță. În grupul nostru erau patru femei cu cinci copii – mama cu noi doi și altele trei cu câte un copil. La prima căsuță am găsit totul cum ni s‑a lămurit: o sobă cu „șparhat” pentru gătitul hranei, un ceainic, o căldare din coajă de mesteacăn pentru apă, un pat mare de scânduri, un cuțit și un topor. Lângă ușă – multe lemne tăiate. După sobă erau lemne de brad tăiate mai subțire, care se aprindeau în loc de lumânări. Puteam face foc cât doream, dar numaidecât trebuia să lăsăm lemne tăiate pentru alți drumeți. La plecare trebuia să lăsăm totul așa cum am găsit și să închidem bine ușa. După două zile de odihnă ne‑am pornit din nou la drum. Eram istoviți de‑a binelea. Când Mitruță cădea de picioare, îl puneam pe săniuță și îi ajutam mamei s‑o tragă. Cu mare chin am ajuns în orășelul Uhta, unde pentru prima dată am văzut cum arde focul în sobă fără lemne. Adică ardea gazul. Am avut norocul să‑l întâlnim acolo pe un bărbat cunoscut, fierarul Vizulin, care lucrase la Sudostroi. El se purta frumos cu românii. Ne‑a ajutat și acolo, ne‑a găsit o mașină și ne‑a condus până în alt oraș, Kotlas, de unde puteam lua trenul. Dar am așteptat două nopți și o zi la Uhta. În ultima noapte, mama a visat‑o pe bunica. Parcă i‑a pus mâna pe umăr și i‑a spus: „Anghelino, să‑ți ții copiii de mână, să nu‑i dai nici înainte, să nu‑i lași nici în urmă. Ai înțeles ce ți‑am spus?” Degrabă, mama avea să înțeleagă ce a vrut să‑i spună și să se convingă că bunica ne apăra de dincolo de moarte.
De la Kotlas am mers cu trenul până la Kirov, iar de acolo trebuia să plecăm spre Gorki. Lângă vagon era mare înghesuială. Când să urcăm, eu m‑am împiedicat și am căzut cu fața în jos. Mama, cu Mitruță de mână, n‑a dovedit să mă ridice, fiind îmbrâncită de alții mai puternici. Treceau peste mine ca pe pod, nici nu aveam glas să strig. Mama și Mitruță răcneau cât îi ținea gura. Atunci i‑a auzit fierarul Vizulin, s‑a repezit, a dat lumea la o parte și m‑a aruncat în vagon. I‑a ajutat și mamei să urce. De nu era Vizulin cu noi, nu mai eram în viață ca să scriu aceste rânduri. La gara din Gorki era mai multă rânduială – primele intrau mamele cu copii, invalizii. Când am ajuns la Moscova, salvatorul nostru, Vizulin, ne‑a condus până la metrou, ne‑a lămurit cum să ajungem la gara Kiev și și‑a luat rămas bun, dorindu‑ne viață fericită la baștină. N‑a luat nici un ban, nici măcar câțiva pesmeți pentru ajutorul acordat.
Ne țineam grămăjoară, însă visul mamei avea să se adeverească încă o dată. La Moscova, primii am urcat în tren eu și Mitruță, iar pe mama conductoarea n‑o primea, că vagonul era arhiplin. Am început să răcnim și au împins‑o și pe ea. La Kiev ne‑am ciocnit de altă greutate. Nu aveam cu ce ajunge la Cernăuți. Mamei îi rămăseseră bani numai pentru a‑și prelungi biletul. Nu aveam nici o fărâmitură de pâine. Am așteptat trei zile și trei nopți în negru post. Nu eram deprinși să cerșim, dar nici nu aveam de la cine cere, căci toți dormeau ca noi, pe jos în sala de așteptare. «Ce‑a da Dumnezeu», șopteau românii, morți de oboseală și de foame”.”