(XX)
Începând cu data de 2 iulie 2021, zi de prăznuire a domnitorului Ștefan cel Mare, vreau să mai arăt o pagină din Istoria Românilor, respectiv din Bucovina de Nord, pământ românesc, intitulată
Drama românilor din Regiunea Cernăuți
Masacre, deportări, foamete în 1940–1941, 1944–1947
Mulțumesc celor care au scris-o, mi-au trimis-o, respectiv: coordonatorului Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, texte de Alexandrina Cernov, Ștefan Purici, Petru Grior, Ion Nandriș, Dumitru Covalciuc, Maria Toacă‑Andrieș, și prietenului Sebi (cel care mi-a trimis-o).
Cartea a apărut, în anul Centenarului; cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.
Să nu-I uităm pe cei care au crezut, și-au dat viața pentru patrie, credință și familie. Bunul Dumnezeu să-I odihnească în pace! Veșnică Lor pomenire!
Dan Șarpe
”
Amara bucurie a reîntoarcerii
Însoțind-o printr-o ceață de lacrimi pe copilița care a parcurs drumul pătimirilor din Siberia până la Mahala, iată că am ajuns la momentul când Anghelina Sainciuc se apropia cu copilașii ei de casă. Cum a ajuns la acea zi mult dorită, cum a întâmpinat-o pământul scump? Îi invit pe cititori să se transpună în bucuria amară a reîntoarcerii Aurorei:
„După trei zile a sosit și trenul care avea să ne ducă spre Cernăuți. Sleiți de foame, abia mai puteam rosti: «Ajută‑ne, Doamne, să ajungem acasă!» Ne rugasem pentru aceste clipe zi și noapte timp de șase ani… Și iată că după atâta suferință, după atâta zadarnică speranță, trenul ne ducea spre pământul nostru. Când ne‑am pornit din Sudostroi era 5 ianuarie 1947. Ieșise toată lumea de acolo să ne conducă, unii chiar plângeau după noi. La stația din Mahala am ajuns peste o lună, la 2 februarie, într‑o zi de duminică, la crăpatul zorilor. Trenul stătea numai două minute în gară, de aceea ne grăbeam grozav la ieșire. Neavând timp să coborâm ca oamenii, mama s‑a uitat unde‑i zăpada mai mare și m‑a aruncat ca pe o minge într‑un morman, ca să nu mă lovesc. Când ne‑am văzut cu toții jos, am căzut în genunchi, sărutând pământul înghețat, zăpada… Plângeam și râdeam de bucurie. Era un ger ca în Siberia, dar noi nu‑l simțeam. Am mulțumit lui Dumnezeu că ne‑a adus acasă, ne‑am îmbrățișat cei care am rămas cu zile, pornind fiecare pe cărarea sa – spre Mahala, Coteni, Buda… Când am ajuns în fața casei noastre, mama m‑a întrebat dacă recunosc locul. Nu‑l cunoșteam, căci păstram în amintire o altă gospodărie, un alt peisaj. Când am fost ridicați era vară, casa noastră era frumos îngrijită, cu fântână și grajd în curte. Bunelul trimitea din Canada bani, iar bunica, femeie harnică și cu bun gust, le rânduia pe toate de minune. A crescut și a înzestrat trei fete. Pe mătușa Dochița a reușit s‑o mărite, scăpând‑o astfel de deportare. După șase ani am găsit o casă fără uși și fără ferestre, cu acoperișul spart, grajdul distrus, de gard nici urmă. Fântâna era astupată, în jur numai omăt… Ce aveam să recunosc?
Tulburată de priveliște, mama ne‑a propus să mergem la mătușa Dochița. Am bătut la ușă, ne‑am uitat prin fereastră, auzind cum una din verișoare (Aurora) o trimite pe cealaltă (Viorica) să vadă cine le‑a trezit duminica cu noaptea în cap. Când ne‑a deschis și ne‑a văzut, Viorica a strigat din răsputeri: «Ma‑mu‑țo, asta‑i mătușa Anghelina cu copiii!» Doamne, ce ne‑a fost dat să vedem când am intrat în casă! Mătușa Dochița zăcea pe pat, iar uncheșul Ionică – pe cuptor. Spre mirarea fetelor, el s‑a ridicat la strigătul Vioricăi. «Mulțumesc lui Dumnezeu că te‑am văzut, Anghelino, pot să mor liniștit. Tu vei avea grijă de fetele mele», i‑a spus el mamei. N‑a trecut mult și, pe la sfârșitul lui februarie, uncheșul Ionică a închis ochii, neîmpăcat că n‑a ajuns să se întâlnească cu tata, cumnatul său adică.
Când am intrat în casa mătușii, Aurora a scos de sub pernă o pâine. Mama ne‑a tăiat câteva felii subțiri. Fetele, într‑un glas, i‑au spus să ne dea câte o felie mai mare, iar mama se temea să nu ni se facă rău, după ce nu pusesem nimic în gură timp de trei zile. Prin sat umblau «stribocii» și luau totul de la casele oamenilor, de aceea mătușa ținea pâinea sub perna pe care zăcea, iar la uncheșul sub cap era ascuns un săcușor cu grâu. Nemernicii nu se atingeau de bolnavi, probabil de teamă să nu se prindă vreo molimă de ei. N‑au scotocit pe cuptor nici după moartea unchiului. Se fereau de mama, văzând că ea cunoaște limba rusă și poate să meargă să se plângă la șefii mai mari. Prin martie a venit și tata acasă. Am trăit cu toții la mătușa până la începutul lui aprilie.
Cum numai s‑a încălzit un pic, mătușa a scos o fereastră dinăuntru și ne‑a dat‑o s‑o punem la casa noastră. Tata a înjghebat un cuptoraș să avem unde face focul. Un vecin, pe nume Toma, care după ce am fost deportați ne‑a scos ușa de la tindă, văzând cum ne chinuim să ne dregem căsuța, ne‑a adus‑o cu tot cu zăvor, așa cum a luat‑o. Toma era meșter de uși și ferestre și, probabil, avea un suflet bun, căci ne‑a făcut o ușă pentru camera unde dormeam. Eram bucuroși că trăim în casa noastră, nu într‑o baracă a statului. Numai cu gurile nu știam ce să facem, căci ele cereau mâncare. Toată iarna ne‑a hrănit mătușa cu ce‑a avut, dar înspre primăvară și la ea s‑a golit sacul. Cu grâul de sub perna de suferință a uncheșului am însămânțat o bucățică de ogor. Colectivizarea era în toi, lumea murea de foame, iar cei care luau de la gura înfometaților ultimul grăunte nu se gândeau că totul trece, dar nimic nu se uită. Spre deosebire de alți săteni, care mai aveau câte un lucru prin ladă ca să‑l schimbe pe mâncare, noi ne‑am întors acasă numai cu un schimb de haine. Și, colac peste pupăză, primarul de atunci, unul Miron, ne era dușman de moarte. Avea ciudă pe tata pentru că atunci când s‑a întors din România a găsit la el lucrurile din casa noastră și l‑a „netezit” bine pentru aceasta. După război, Miron conducea satul și mulți bărbați în floarea vârstei au dispărut fără urmă în timpul «domniei» lui. Așa s‑a pierdut Toader Mândrescu, fratele regretatului preot Dumitru Mândrescu.
Ca să evite răzbunarea lui Miron, tata a fost nevoit să plece din sat. Avea prieteni la Ostrița de peste Prut. Lucra prin satele vecine doar pentru merinde, ca să ne scape de foame. Mama umbla și ea prin alte sate în căutarea lucrului: torcea, țesea, văruia case… Venea acasă la două‑trei zile cu puțină făină sau câțiva cartofi. Flămânzi cum nu se mai poate, o așteptam cu nerăbdare. Ea nu se reținea lângă noi, la plecare dându‑ne de grijă să nu încuiem ușa. Se temea, sărmana, să nu murim închiși în casă”.