(XXI)
Începând cu data de 2 iulie 2021, zi de prăznuire a domnitorului Ștefan cel Mare, vreau să mai arăt o pagină din Istoria Românilor, respectiv din Bucovina de Nord, pământ românesc, intitulată
Drama românilor din Regiunea Cernăuți
Masacre, deportări, foamete în 1940–1941, 1944–1947
Mulțumesc celor care au scris-o, mi-au trimis-o, respectiv: coordonatorului Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, texte de Alexandrina Cernov, Ștefan Purici, Petru Grior, Ion Nandriș, Dumitru Covalciuc, Maria Toacă‑Andrieș, și prietenului Sebi (cel care mi-a trimis-o).
Cartea a apărut, în anul Centenarului; cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.
Să nu-I uităm pe cei care au crezut, și-au dat viața pentru patrie, credință și familie. Bunul Dumnezeu să-I odihnească în pace! Veșnică Lor pomenire!
Dan Șarpe
”
Fericire stoarsă din sudoarea frunții
Sper să nu-i fi plictisit pe cititori cu această poate prea lungă serie de mărturisiri, adunate sub o coroană de spini, care încă mai însângerează inimile supraviețuitorilor unui regim inuman. Ajungând la ultimele pagini din caietul Aurorei Bujeniță, mă gândesc că ar fi păcat ca ele să nu intre între copertele unei cărți, alături de volumașul altei martire din Mahala – „20 de ani în Siberia” al Aniței Nandriș-Cudla – completând golurile din memoria generațiilor viitoare. Or, aproape în fiecare casă din Mahala și din satele vecine trăiește sau a trăit cineva care a trecut prin foamete, și-a pierdut pe cine i-a fost mai drag, a fost rupt de la sânul gliei. Într-o măsură mai mare sau mai mică, toți consătenii Aurorei se regăsesc în durerea amintirilor ei și mulți ar putea spune ca ea: „Prea multe au fost de suferit ca să le povestești pe toate, ardea inima în mine, dar tăceam”.
Astăzi vorbele nu au mare preț, căci libertatea de a vorbi orice și despre toate a diminuat valoarea cuvântului, precum și responsabilitatea pentru cele spuse ori scrise. Fire sensibilă la tot ce-i fals și lipsit de lumina credinței, Aurora n-a insistat nicicând să-și facă public trecutul. Dumnezeu i-a hărăzit și un dram de talent, ca din răbdare și rugăciuni să-și crească în suflet straturi de lăcrimioare: „Tot cu foame și cu sete,/ Și cu lacrimi pe obraz,/ Din mila lui Dumnezeu,/ Iată-mă, trăiesc și azi”. Îi mulțumește Domnului din ceruri că i-a dat putere și înțelepciune să se împace cu soarta, să culeagă tot ce-i bun și frumos din drumul predestinat și să se bucure de viață, chiar și atunci când îi poartă pașii prin mărăcini.
„Călări pe cai, «stribocii», în frunte cu Miron, intrau la noi seara și dimineața ca să controleze de n‑a venit tata. De se întâmpla să fie mama acasă, ei o amenințau, strigau să le spună unde se ascunde bărbatul ei. Mama îi înfrunta, răspunzându‑le că nu se teme, că a văzut și mai strașnici decât ei. Numai noi plângeam pe cuptor, dar cui să‑i pese? Când s‑a încălzit și au început să răsară buruienile, am ieșit la „păscut”. Știrul și loboda le mâncam așa crude, iar urzica o dregea mama cu puțină făină. Oricum, stomacul cerea întruna de mâncare. Se întâmpla că intra câte un vecin cu oleacă de ciorbă – tot din buruiene. Eu cu fratele jinduiam porția de pâine și peștele ce le primeam acolo, în Siberia. Acasă nu aveam nimic și ne înrăiam din cauză că umblam mereu flămânzi.
Mama nu avea puteri să sape grădina, a făcut cuiburi cu sapa și a pus în loc de cartofi câte o coajă‑două. Tot așa a pus și porumbul – câte un grăunte în cuib. Și‑a făcut Dumnezeu milă de truda ei – în toamnă am strâns o roadă bunișoară. Așa slăbită, mama trebuia să le ajute și pe fetele mătușii Dochița, care zăcea la pat. După moartea ei (1949), mama, câte zile a avut, le‑a purtat de grijă. În toamna anului 1947 a fost ucis Miron, în timp ce‑i urmărea pe doi tineri ascunși într‑o casă din Buda. Aceștia, apărându‑se, i‑au pus capăt zilelor. De mirare că judecata a ținut cont de mărturiile lor și i‑a condamnat numai la trei ani de pușcărie. Poate fac păcate, dat tot satul a răsuflat ușurat după această crimă și eu eram bucuroasă, căci tata s‑a întors acasă. S‑a dus la lucru la fabrica de zahăr din Cernăuți. Câștiga puțin, dar tot venea un ban în casă. Unde mai pui că o altă năpastă căzuse pe capul țăranilor – tot felul de impozite și împrumuturi la stat. Părinții se chinuiau din răsputeri să le îndeplinească pe toate, de teamă să nu fie trimiși înapoi de unde au venit.
După o întrerupere de un an, din cauză că nu aveam ce încălța și îmbrăca, în toamna lui 1948 m‑am dus la școală, în clasa a III‑a. Ca și în exil, mă străduiam să învăț bine, mai ales îmi era ușor la limba rusă și îi ajutam și pe alți colegi. După șapte clase, fiind prea slăbuță pentru lucru, m‑a dat mama la școala din Boian. Am învățat bine și acolo, ca să nu le pară rău părinților de taxa ce o plăteau – câte 150 de ruble pe an, ceea ce era foarte greu pentru ei. În vara lui 1956, după absolvirea școlii, am vrut să merg la universitate, la secția de limba rusă pentru școlile românești. Dar n‑am avut noroc; în acel an n‑au fost formate astfel de grupe. M‑am dus, cu inima ruptă, să lucrez la o bază de legume. Credeam că‑mi amân doar pentru puțin visul, însă în toamnă s‑a întors din armată Nicolae Bujeniță. Multe fete oftau după el, căci era înalt, frumos… Atât doar că cel mai mare dintre cei cinci copii ai văduvei Alexandra Bujeniță era sărac ca și mine. Taică‑său murise în lagărul de la Onega când Nicolae avea 11 ani, iar cel mai mic numai șase luni. Ne‑am întâlnit la o nuntă, am dansat, m‑a condus acasă, iar peste câteva luni, în februarie, am făcut și noi o nuntișoară. Vorba românului: mi‑am ales petic după sac. Fără nici un ajutor de nicăieri, în sudoarea frunții și cu bătături în palme, am început viața noastră, trăgând jugul în colhoz, ca să primim loc de casă. Între timp am fost înștiințată că se formează grupa la facultate. Dar am renunțat la visul meu, căci așteptam primul copil, strângeam bani pentru casă… Nevoile l‑au învățat pe soț să facă singur orice lucru. Ziua muncea în colhoz, iar serile și nopțile zidea casa din chirpici făcuți de el. Peste doi ani și jumătate am trecut la cuibul nostru, așteptând cel de‑al doilea copilaș. Ne‑am ridicat un grăjduț, am săpat fântână în ogradă, trăiam ca fiecare, crescând doi băieți și o fetiță.
După experiența din propria gospodărie, soțul a lucrat în brigada de construcții, a devenit un meșter întrebat, zidind multe case în sat. Începusem și eu să câștig mai bine, lucrând când la zarzavaturi, când la poștă. Într‑o zi, bărbatul îmi spune: „Hai să facem altă casă, cu fundament mai trainic, din cărămidă”. Nu mi‑au venit la inimă vorbele lui. Numai ce scăpasem din greutăți și, hai, ne înhămăm din nou. Dar ce era să fac, trebuia să fim în rând cu oamenii gospodari. Apoi le‑am construit și copiilor case, le‑am ajutat cât am putut, ca să nu îndure greutățile prin care am trecut noi. Avem câte doi nepoți de la fiecare copil, numai Nicolae n‑a avut zile să se bucure astăzi de ei. M‑a lăsat să‑mi petrec singură nopțile de nesomn cu amintirile și trecutul meu cel greu. Până a‑l pierde pe el, i‑am condus pe același negru drum pe tata de 74 de ani (1979), pe mama de 86 de ani (1997), iar puțin mai târziu și pe fratele ajuns la numai 58 de ani.
Când mă duc la cimitir, sărut crucile, iar pe mama o întreb: «De unde ai avut atâta putere, ca să le suporți pe toate?» Tot mai des îmi apare în fața ochilor cum s‑a dat jos din tren la Mahala și cum săruta țărâna natală – și pentru bunica, și pentru sora ei Măriuța, și pentru toți măhălenii noștri rămași în pământul înghețat de la nord”.
Când Dumnezeu te are drag…
Se țin de neamul lor, românii din Ceahor
Mai întâi, datorită lui Gheorghe Lunjeac și Toader Pridie, stâlpul unei frumoase familii, precum și altor minunați oameni care au constituit nucleul corului „Dragoș Vodă” și demult nu mai sunt în viață, am descoperit că și la Ceahor sunt buni români, chiar cu mai mult suflet și cu mai mare dragoste românească decât în alte sate din ținutul Cernăuțiului. Iar de când m‑am înnemurit cu familia Hrițcu‑Andoni, drumul mă poartă des spre această mândră așezare de sub streașina orașului, întorcându‑mă de fiecare dată cu dramele și durerile sufletești ale unor oameni care se țin trup și suflet de obârșia lor românească.
E un adevărat miracol că la Ceahor vibrează până astăzi cuvântul românesc, se cântă melodii populare și corale bisericești, așa cum răsunau pe timpul când în sfântul locaș de acolo slujea Silvestru Morariu‑Andrievici (preot paroh în 1843–1862), viitorul mitropolit al Bucovinei. Satul a rezistat asimilării forțate din perioada sovietică datorită bisericii, la altarul căreia a slujit preotul de vrednică amintire, parohul mitrofor Vladimir Borcea, nelăsând să moară vorba românească. În primii ani de independență a Ucrainei și școala s‑a atașat dorinței băștinașilor de a revigora simțirile românești, prin râvna regretatului profesor Mircea Golovaci, care conducea facultativul de limba română, înfiripând activitatea artistică a copiilor pe temelia tradițiilor și datinilor străbune. Patriot până în măduva oaselor, el îi purta pe elevi la festivaluri și alte manifestări de respirație românească din Cernăuți, i‑a dus de un Crăciun cu colinda prin România…
După stingerea prea timpurie a acestui neastâmpărat animator al vieții culturale și după plecarea la cele veșnice a părintelui Borcea, au dispărut orele facultative și școala duminicală la care copiii învățau limba lor maternă. Deși un grup de părinți au militat pentru deschiderea claselor românești, la școala din Ceahor, spre deosebire de cea din satul vecin Molodia, nu s‑a reușit acest lucru. De fapt, nici la Molodia clasele cu limba română de predare, amenajate cu susținerea financiară a României, n‑au rezistat mult timp. Oricum, statul ucrainean s‑a ales cu folos, scăpând de nevoia de a aloca bani pentru lărgirea școlii din localitatea respectivă.
Ambele rămânând fără repere de revigorare a limbii române, între conaționalii din aceste localități vecine, ucrainizate, întotdeauna a existat un fel de concurență în privința păstrării duhului național. Până astăzi, celor din Molodia le place să se laude că vorbesc mai corect românește și chiar obișnuiesc să spună – dacă aud o frază mai anapoda – „ca la Ceahor”. Iar ceahorenii se supără rău când sunt etichetați ca stâlcitori de română. Și pe bună dreptate au pentru ce se ofensa, căci nici într‑un alt sat de sub Cernăuți, inclusiv în cele cu faimă de mari păstrătoare de datini, nu s‑a conservat atât de bine portul popular. Nu știu dacă am găsi în alt sat bărbați și femei, deja cu păr cărunt, care să recite poeme lungi de Coșbuc, Goga, Eminescu… Deși n‑au avut nici o oră de literatura și limba română în școală, le‑au învățat cu mare dragoste de la părinți, le transmit copiilor și nepoților, ținându‑se de neamuri.
Mare, însă, le este necazul când cei care sunt (se consideră) exponenți ai neamului le ignoră atașamentul față de tezaurul folcloric românesc. Cu mare greu au început să readucă la viață cântecele străbune, bătând cu ele la ușa sărbătorilor românești din Cernăuți. Ei au nevoie de susținere, de mai multă încurajare decât românii din satele care n‑au fost bântuite atât de cumplit de valul asimilării. Ca să le mai treacă artiștilor ceahoreni din amarul obidei, ar trebui să‑i sărute un Domn bun pe obrazul scuipat de boier. Asta, însă, e doar o poveste ce ne vine de la Alexandru Ioan Cuza, adevărul fiind că Dumnezeu îi are de dragi, dacă i‑a ținut până acum în paza Sa, dăruindu‑le puteri și destul suflet să nu se piardă ca români. Modele vii de rezistență pot fi găsite în căsuțele bătrânești ce se mai țin în bătaia vânturilor pe ici‑colea, dar și în case mari, moderne, unde copiii învață de la bunici vorba românească.
Am ales să încep dezvăluirea dramei ceahorenilor cu povestea unei simple femei, trecute de 80 de ani, Eleonora Facas, deoarece în mare măsură soarta ei întrupează în vâltoarea istoriei sufletul de copil orfan al unei străbune vetre. Își poartă hainele bătrâneții într‑o căsuță ca de basm, cuibul părintesc în care s‑a născut. În aceeași curte se înalță casa mare și arătoasă, ca la toată lumea, a familiei nepotului Gheorghe de la fratele Aurel. De când au slăbit‑o de tot vederile, o perdea albă așternându‑i‑se peste ochi, Gheorghe o duce cu mașina până la poarta bisericii. De acolo o ia de mână Antonica, vecina și prietena ei de‑o viață. În iernile cu mari troiene, vreo 30 de ani cât au lucrat amândouă ca femei de serviciu la școala din Ceahor, Eleonora a pășit pe urmele Antonicăi. Fiind firavă și mică la stat, n‑ar fi fost în stare să răzbată pe drumul înzăpezit dacă n‑ar fi avut‑o pe Antonica în față, mai tare în picioare și mai voinică. S‑a simțit toată viața orfană, deși a avut două mame, pe care le‑a pierdut de mică, și doi tați despre care nu poate spune că s‑au comportat rău cu ea. Când a început să priceapă câte ceva cu mintea‑i crudă de copil, ea nu mai era a lui Ilie Facas din Ceahor, ci se numea Eleonora a lui Ion Gudima și trăia la Valea Cosminului. Mama Margalina o iubea mult, o alinta, o îmbrăca frumos, o hrănea cu mâncăruri alese. Fetița se ținea pretutindeni de fusta mamei. Avea vreo patru anișori, când odată la fântână a auzit‑o pe o vecină: „Copila asta îți spune mamă?” Atunci n‑a înțeles nimic, dar a prins cu urechea și mai târziu vorbe că nu e fiica dreaptă a Margalinei și Ion Gudima. Părinții adoptivi au fost nevoiți să‑i dezvăluie secretul, mai ales că îi vizita uneori cumnatul Ilie de la Ceahor, dornic să‑și vadă mezina.
Suflet de copil orfan
Nu mai avea rost să păstreze taina. Soții Ion și Margalina Gudima i‑au povestit copilei lor că au luat‑o de suflet când avea un anișor și că unchiul Ilie din Ceahor îi este tată drept. Astfel, Eleonora a aflat că mama ei a murit degrabă după ce a născut‑o și că mai are o soră și un frate. Într‑o iarnă geroasă, Saveta, mama ei adevărată, se întorcea pe jos de la spital cu un copilaș mort în brațe. De la acel drum i s‑a tras o boală grea, starea sănătății agravându‑i‑se după nașterea Eleonorei. Margalina, sora ei de la Valea Cosminului, neavând copii, l‑a rugat pe cumnatul Ilie să‑i dea mezina. Bărbatul rămas văduv cu trei copii, unul mai mic decât altul (Ana de șase ani și Aurel de patru ani), n‑a avut altă ieșire. Doar n‑o lăsa pe mâini străine, putea fi liniștit pentru viitorul fiicei, întreținute de neamurile înstărite, într‑o casă de buni gospodari.
Într‑adevăr, până la vârsta de 7–8 ani, Eleonora n‑a cunoscut greutățile vieții. Atâta doar că n‑a reușit să meargă la timpul potrivit la școală. Până la începerea războiului era prea mică, iar odată cu viața pașnică au năpăstuit‑o nebănuite nevoi.
Vin nenorocirile de unde nu le aștepți
Iarna lui 1945 s‑a arătat geroasă, cu mari troiene și vifore dinspre pădurea Cosminului. Dar nu știa atunci sărmana copilă că există geruri mult mai înfiorătoare. Din cauză că tata Ion se împotrivea să intre în colhoz cu tot ce avea mai bun în gospodărie, poate și din alte motive neștiute ei, Eleonora cu mama Margalina au fost deportate în nordul înghețat al imperiului stalinist sovietic. Zadarnic se ruga femeia la călăii ce‑au năvălit în casă, bocind ca la mort, s‑o lase în pace pe copilă, că‑i străină, nu‑i din familia lor. Bărbații înarmați nici nu vroiau să audă. Ca să le sperie mai tare, au scos un porc din coteț și l‑au ucis cu un foc de armă. „Strigau întruna «Mai repede, mai repede!», nelăsând să luăm multe lucruri cu noi. În tren am văzut că alții aveau saci cu făină, legături de haine, iar mama a luat cât a încăput într‑o traistă”, își amintește Eleonora, convinsă și acum că, chiar de i s‑ar fi permis să rămână acasă, ea tot nu s‑ar fi despărțit de mamă‑sa.
Nu‑și amintește cum se numea locul unde au fost coborâte din trenul marfar, după un drum lung și chinuitor de câteva săptămâni. Împrejur erau numai păduri… Trăiau într‑o baracă lungă, crede că de vreo 500 de metri – după cât aveau de alergat copiii de la o fereastră la alta. În coridorul de la intrare „se odihneau” unul peste altul morții în așteptarea primăverii pentru a fi duși la groapă. Pământul era atât de înghețat că nici cu buldozerul nu se puteau săpa gropile. Oamenii mureau de frig și de foame. Cei care lucrau primeau câte 250 de grame de pâine pe zi, iar copiii numai 200 de grame. „Văd și azi cum ni se împărțea dintr‑o pâine mare de trei kilograme, tare ca piatra, încât cele 200 de grame erau în două cu gheață. Acum nimeni nu duce dorul pâinii, mănâncă fiecare cât dorește”, oftează Eleonora cu gândul la morții din baracă, din iarna lui 1945.
Mama și fiica, unicele deportate din Valea Cosminului, se țineau de cele trei fete din Strilețki Kut și de Veronica Popovici din Molodia, toate rămase orfane după moartea măicuțelor lor. După doi ani, în 1947, aceeași nenorocire a lovit‑o și pe Eleonora. Într‑un fel, a avut noroc că mamă‑sa a murit în luna iunie. Deși nu după ritualul creștinesc, însă a fost redată atunci pământului. Numai o singură noapte Eleonora a stat cu mama moartă în pat, plângând‑o și veghind‑o fără de lumânare.
Firul vieții rupându‑i‑se la numai 43 de ani, Margalina n‑a avut parte nici de sicriu, nici de cruce la căpătâi. După un timp, fetița a văzut la altă femeie catrința cu care era încinsă mamă‑sa când au luat‑o s‑o îngroape. Auzise și de la alți copii că așa‑numiții gropari dezbrăcau morții și le vindeau hainele. De fapt, îngroparea răposaților se făcea de mântuială, lăsându‑se neacoperite o mână sau un picior din care trăgeau animalele sălbatice.
„Morții noștri erau aruncați mai rău decât câinii. O fată a vrut s‑o conducă pe maică‑sa la mormânt. Ne‑a povestit pe urmă că oamenii care trebuiau s‑o îngroape au lăsat mortul și au intrat în pădure. Crezând că au mers cu nevoile lor, copila i‑a așteptat ore în șir, dar degeaba. Ei nu s‑au mai întors, mânioși, pe semne, că n‑au avut chip să scoată de pe răposată ultimele zdrențe”, rememorează Eleonora teribilele episoade ale copilăriei arestate.
După moartea mamei sale, împreună cu mai mulți copii ce‑și pierduseră părinții, vreo 14 la număr, a fost dusă la o școală‑internat din regiunea Arhanghelsk, stația Konevska. Acolo a nimerit în condiții mai omenești decât în baracă. De rău, de bine, orfanilor li se dădeau haine și hrană. Eleonora numai o singură dată a fost ținută fără de mâncare, fiind astfel pedepsită pentru că nu învățase cum se cuvine lecția. Regimul era de cazarmă, dar orfanii se obișnuiau cu greutățile. Făceau mături din crengi, umblând cu ele pe la casele oamenilor pentru a le schimba pe ceapă verde.”