(XXIII)
Începând cu data de 2 iulie 2021, zi de prăznuire a domnitorului Ștefan cel Mare, vreau să mai arăt o pagină din Istoria Românilor, respectiv din Bucovina de Nord, pământ românesc, intitulată
Drama românilor din Regiunea Cernăuți
Masacre, deportări, foamete în 1940–1941, 1944–1947
Mulțumesc celor care au scris-o, mi-au trimis-o, respectiv: coordonatorului Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, texte de Alexandrina Cernov, Ștefan Purici, Petru Grior, Ion Nandriș, Dumitru Covalciuc, Maria Toacă‑Andrieș, și prietenului Sebi (cel care mi-a trimis-o).
Cartea a apărut, în anul Centenarului; cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.
Să nu-I uităm pe cei care au crezut, și-au dat viața pentru patrie, credință și familie. Bunul Dumnezeu să-I odihnească în pace! Veșnică Lor pomenire!
Dan Șarpe
Zamfira cea frumoasă
Gheorghe a lui Nistor din familia Toderean era un flăcău chipeș și se ținea tare pe piața însurătoarei, căci, pe lângă frumusețe și înțelepciune date de la Dumnezeu, a mai avut norocul să fie și fecior de primar. Desigur, tatăl tânărului vroia să‑i găsească o mireasă pe potriva statutului familiei sale. Întâlnindu‑se pe la adunările de la Cernăuți cu un primar din Rarancea (Ridkivți), a aflat că acela are o fată de măritat. Drumurile flăcăului primarului din Ostrița spre casa fetei primarului din Rarancea n‑au durat mult. Unul Dumnezeu știe cum s‑a înțeles Gheorghe cu Zamfira, mirele necunoscând ucraineana, iar mireasa neînțelegând nici un cuvânt în română. Mai curând, părinții le‑au hotărât soarta, având bune socoteli în privința viitorului lor. În orice caz, Zamfira n‑a lăsat să‑i curgă lacrimile până la pământ, când a părăsit casa părintească, trecând Prutul la Ostrița. Aproape un an n‑a scos nici o vorbă, de teamă să nu râdă vecinii de româna ei. Nu ieșea din ogradă, venea lumea la poartă, se uita prin gard s‑o vadă. Era harnică și frumoasă, cum nu s‑a mai pomenit sămânță femeiască prin Ostrița. Se vede că și în dragoste era o fire fierbinte, căci i‑a dăruit soțului zece copilași – cinci fete și tot atâția băieți. Fetele au crescut gospodine iscusite, harnice și frumoase foc, ca și mama lor. Toate cele cinci surori aveau un farmec aparte și nu semănau una cu alta.
Valeria știe prea puține despre această străbunică, pe care n‑a reușit s‑o cunoască destul de bine. Nu se miră că a venit să trăiască printre străini, căci „dragostea e o belea mare și nu te întreabă dacă vrei s‑o primești în inimă, ci te dă gata”. De fapt, nici n‑a avut timp să se îndrăgostească, ci, mai curând, a ascultat de părinți, măritându‑se din porunca lor, nu din mare iubire. Altă întrebare, însă, rătăcește astăzi prin mintea femeii deprinse cu diverse comodități ale traiului contemporan: cum dovedea străbunica ei să țină gospodăria și casa în ordine, să‑i spele și să‑i primenească în haine curate pe toți cei zece copii, aduși pe lume unul după altul? Cel mai mult m‑au amuzat notele de revoltă din vocea Valeriei, atunci când a început să‑mi povestească cum îngrijea Zamfira de soț și tatăl socru: „În acele timpuri, bărbații purtau plete lungi – chică, așa se zicea pe la noi. Vă închipuiți, după ce‑i scălda și pieptăna pe cei zece copilașii, Zamfira trecea cu lăutul la soț și socru, le ungea părul cu ulei, ca să strălucească.
Cum mai avea sărăcuța puteri și pentru cei mari! Nu se afla în satul nostru femeie mai răbdătoare și mai lucrătoare. Se scula cu noaptea‑n cap, cocea pâine, spăla rufe, după masă trecea Prutul, dând o fugă la părinții din Rarancea. Nu se plângea nimănui, dar tânjea de dorul satului natal. Copiii, când se trezeau noaptea din somn, o găseau torcând la lumina lunii. Trebuia să le pregătească zestre copilelor. Din cele cinci fete ale ei, bunica Domnica i‑a semănat cel mai mult”.
Domnica cea milostivă
Această bunică a avut parte de viață lungă. Dumnezeu a luat‑o la 87 de ani. Dar când a închis ochii, nepoții au plâns din urma ei mai amar decât copiii și‑ar jeli părinții plecați de tineri în mormânt. La masa de pomenire, Vasile le‑a spus surorilor: „Bunica noastră ne‑a fost și mamă, și tată, și moș… Mă doare inima de parcă, odată cu ea, i‑am înmormântat pe toți cei mai dragi”. Cât a trăit bătrâna, ei s‑au simțit copii nevinovați, nutrind încrederea că sunt protejați de o putere divină ce străbătea de la rugăciunile bunicii. Deja oameni în toată firea, nepoților li se părea că ea se pricepe să facă minuni. Din nimic gătea cele mai gustoase bucate.
Bărbat înălbit de iernile vieții, Vasile Paladean nu poate uita gustul de cartofi noi, gătiți în smântână și alte mâncăruri de‑ale bunicii: „După lucru, treceam numaidecât pe la ea. Prima ei vorbă era: «Stai că îndată te hrănesc». Mergea repede în grădină, rupea câteva codițe de ceapă, câteva fire de mărar, prăjea niște ouă de pomină… Ce poate fi mai simplu decât ochiurile de ouă, însă nicăieri și niciodată n‑am mâncat altceva mai bun”.
Străduindu‑se toată viața să i se asemene, Valeria nici până astăzi nu i‑a descifrat secretele: „Odată, ne întorceam cu Toader de la oraș. Am oprit mașina la poarta ei. Ca întotdeauna, bunica ne‑a întrebat dacă vrem să mâncăm ceva și fără să aștepte răspunsul ne‑a pus pe masă o farfurie mare de borș cu fasole. În câteva minute am halit totul, iar Toader îmi șoptește: „Spune‑i să ne mai aducă o strachină, că așa borș gustos n‑am mâncat în viața mea”. Sărăcia a învățat‑o să facă bunătăți din puținul adunat la gospodărie, din ce creștea în grădină. Cred că Dumnezeu a înzestrat‑o cu acest talent pentru sufletul ei milostiv. Când eram mici, s‑o fi trezit după miez de noapte, pe cel mai mare ger și să‑i fi cerut, să zicem, nuci din podul saraiului, ori dulceață din beci, că, fără să se gândească la faptul că‑i frig, că‑i întuneric și n‑are lumină, se îmbrăca, urca în pod și ne aducea nuci”.
Pe bunelul Mihai Costanceanu, soțul Domnicăi, nepoții n‑au avut cum să‑l vadă, căci ei încă nu veniseră pe lume și nici Eugenia, mama lor, încă nu era căsătorită când sovieticii ne‑au ocupat ținutul. Mihai Costanceanu a căzut printre primele jertfe ale noii puteri, pe motivul că a fost primarul satului în perioada românească. A fost arestat fără să se țină cont că n‑a făcut rău nimănui, dimpotrivă împărțea cu oamenii sărmani și bucățica de la gură. Ca primar, deseori trebuia să primească și să hrănească o mulțime de oaspeți. Nevasta îi păstra o porție deoparte, știind că n‑are timp să stea cu invitații la masă. Îi punea mâncarea dinainte, iar el, de zărea trecând oameni necăjiți pe drum, o trimitea să le dea lor porția sa. „Lasă că eu am mâncat și‑oi mai mânca, dar ei, săracii, sunt flămânzi” – își consola soția, când ea îl preîntâmpina că n‑are decât ceea ce i‑a pus pe masă.
La închisoare a fost închis într‑o celulă cu criminali de cea mai josnică spiță, călăii îl băteau ca pe o minge de fotbal. Domnica îi aducea cămăși curate, cele schimbate fiind pline de sânge. Bărbatul nu s‑a întors, sfârșitul lui rămânând o taină nedezlegată pentru familie. După dispariția soțului, Domnica a trăit doar pentru unica fiică și cei trei nepoți, crescuți din primele zile în casa ei.
Ghinuța i‑a adus la gospodărie un ginere harnic, priceput la orice lucru, ager: în copilărie prindea în câmp, din fugă, iepuri sălbatici. Era de‑a dragului să‑l privești cum trăgea la coasă. În urma lui rămâneau brazde drepte, parcă ar fi fost desenate de un pictor talentat. Grigore Paladean venea dintr‑o familie înstărită, și, cu toate că părinții i‑au fost sărăciți de rând cu toți sătenii, spiritul de gospodar se înrădăcinase adânc în făptura sa.
Tinerii soți, cu cei trei copilași, născuți unul după altul, aveau unde trăi, dar părinții lui Grigore au insistat să‑și construiască cuibul lor. Cumpăraseră pentru fecior, încă înainte de năvala rușilor, un loc de casă. Nu s‑au grăbit, căci nu aveau nici mijloace să termine mai repede construcția. Cel mai mic copil, Valeria, avea trei ani când s‑au mutat de la bunica Domnica în casa lor nouă. Ceasul rău le‑a bătut chiar atunci când ar fi trebuit să se bucure mai mult de căldura noului cămin. Grigore a fost arestat și judecat în pripă, cum se proceda în acele timpuri de groază, la 25 de ani de pușcărie cu confiscarea averii. Motivul a fost dintre cele mai banale. La o adunare a țăranilor s‑a hotărât deschiderea unei ferme de porci. După ce au dus la colhoz vacile, caii și oile din gospodărie, sătenilor li s‑a ordonat să scoată și purceii din coteț, iar cine nu‑i are să se descurce cum știe. Vasile avea șase ani atunci și ține minte mai bine decât surorile de ce i‑a fost judecat părintele: „Ieșind din club, tata a spus că rușii degrabă vor jupi și pielea de pe bieții români. Cineva l‑a pârât. Era la corvoadă, la tăiat pădure, când a fost luat sub arest. Mama a vândut tot ce avea în casă și pe lângă gospodărie ca să plătească partea cuvenită în urma confiscării averii. Atunci, bunica a încuiat casa ei și a venit la noi, să‑i ajute mamei să ne crească. Degrabă șefii de la colhoz au stricat lacătul și, fără s‑o prevină ori să‑și ceară voie, au deschis maternitatea în casa ei. Cui să‑i pese de drepturile noastre, în timp ce tata fusese judecat pentru sabotaj și ca dușman al poporului?!”
Valeriei i s‑a întipărit altceva în minte: cum mama pregătea pachetul cu merinde pentru tata. Îi trimitea slănină și biscuiți cumpărați din târg. Trei copilași stăteau în jurul ei, înghițind în sec cu ochii turtele dulci împachetate pentru tata. Biata femeie poate își da seama că nimic din ce rupe, cu incredibile sacrificii, de la gura micuților nu ajunge la soțul ei. Dar se gândea că măcar îi ușurează puțin chinurile și batjocura îndurată din partea criminalilor alături de care își ispășea el pedeapsa. Grigore a fost dus tocmai la Vorkuta. Muncea la construcții și la tăiat pădure pe un ger strașnic, de îngheța și mortarul. În drum spre șantier deținuții se țineau de o sârmă ca să nu fie luați de vânt. Cine cădea jos, rămânea mort acolo ori era spulberat fără urmă. Merindele trimise de acasă nimereau direct în mâinile bandiților. Așa s‑a chinuit cinci ani, fiind eliberat după moartea lui Stalin.
În tot acest răstimp, soția și copiii plăteau tribut pentru „păcatele” sale. Micuții nu mai aveau mângâiere nici de la bunica Domnica, ea muncind zi și noapte alături de mama lor în colhoz. Erau impuse să lucreze în cele mai grele sectoare; dacă le scoteau la îmblătit grânele, le puneau unde era praful mai mare. Nu aveau apărare, nici cui se jelui.
Întoarcerea tatei
Bărbat voinic și sănătos, după cinci ani de muncă silnică în Siberia, Grigore Paladean s‑a întors acasă cu psihicul zdruncinat și picioarele bolnave. Se enerva la culme din senin. Copiii erau bucuroși când el pleca la fermă, unde lucra ca fochist, sau când îl vedeau dormind. Primise grupă de invaliditate, dar n‑a încetat să muncească. Se ducea la fermă în zorii dimineții, ziua dormea, iar seara se grăbea din nou la muncă. Nu‑i plăcea să povestească despre anii trăiți în lagăr, doar când se întâlnea cu un prieten de suferință din Boian, judecat ca și el, își dădea frâu limbii. Astfel, copiii au aflat că tata, fiind condamnat pentru politică, s‑a chinuit alături de cei mai strașnici ucigași și bandiți, că n‑a gustat nici o fărâmitură din biscuiții ce li se arătau lor noaptea în vis.
În momentele când se declanșa criza sufletească a tatei, iar amărăciunea mamei plutea în deznădejde, copiii își găseau locul cald și protector în îmbrățișarea bunicii Domnica. Cât sunt ei și urmașii lor în viață, trăiește și Sfânta Duminică care le‑a înseninat negura copilăriei – o sfântă cu chipul pământesc al unei simple țărance, împovărată, ca orice femeie, de mici păcate lumești.
Nu ne este dat să știm ce se întâmplă la Judecata de apoi, însă tuturor ni‑i dată șansa de a ne înlesni trecerea vămilor spre porțile Cerului. Nu numai nepoții își amintesc de bunătatea și milostenia bunicii lor, dar, posibil, și înfometații care au supraviețuit cumplita iarnă din 1947 cu boțurile de mămăligă primite la poarta Domnicăi Costanceanu. Familia ei n‑a îndurat foame, căci avea rezerve din rămășițele bunăstării de mai înainte, ascunse de slugoii sovietici. Știind‑o de creștină milostivă, în fiecare dimineață pe sub gard se adunau înfometați muribunzi. Înainte de a răsturna mămăliga, Domnica îi număra și pregătea pentru fiecare câte un gogoneț cu brânză. Nu‑i intra fărâmitură în gură dacă nu se împărțea cu străinii și nimeni nu pleca fără ceva în mână de la poarta ei.
Poate pe pământ binele se uită mai repede decât răul, însă sunt momente când e de ajuns și un boț de mămăligă pentru a ne câștiga veșnicia.