(VI)

Începând cu data de 2 iulie 2021, zi de prăznuire a domnitorului Ștefan cel Mare, vreau să mai arăt o pagină din Istoria Românilor, respectiv din Bucovina de Nord, pământ românesc, intitulată

Drama românilor  din Regiunea Cernăuți

Masacre, deportări, foamete  în 1940–1941, 1944–1947

Mulțumesc celor care au scris-o, mi-au trimis-o, respectiv: coordonatorului Alexandrina Cernov,  membru de onoare al Academiei Române, texte de Alexandrina Cernov, Ștefan Purici, Petru Grior, Ion Nandriș, Dumitru Covalciuc, Maria Toacă‑Andrieș, și prietenului Sebi (cel care mi-a trimis-o).

Cartea a apărut, în anul Centenarului; cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.

Să nu-I uităm pe cei care au crezut, și-au dat viața pentru patrie, credință și familie. Bunul Dumnezeu să-I odihnească în pace! Veșnică Lor pomenire!

Dan Șarpe

”

Deportările bucovinenilor 

din Ținutul Herța

Petru Grior

După masacrele sângeroase de la Lunca și Varnița, intrate în istoria plină de durere a Regiunii Cernăuți ca unele dintre crimele odioase din prelungul șir de fărădelegi săvârșite de puterea sovietică împotriva băștinașilor, peste cotropitul colț de țară de la poalele Carpaților a coborât păcatul altei tragedii, planificate de către călăii din Kremlin. În primăvara anului 1941, a apărut Directiva Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (NKGB), care prevedea aplicarea măsurilor necesare în direcția „curățirii Republicii Ucrainene de elementul antisovietic”. În lunile mai‑iunie 1941, au început deportările în masă ale locuitorilor din Ținutul Herța. Au fost deportate 458 de familii.

Conform indicațiilor de la Moscova, lucrătorii organelor represive din Regiunea Cernăuți au urgentat procesul de acumulare a informațiilor referitoare la băștinașii meleagurilor voievodale. În luna mai, acești copoi ai regimului totalitar, cu suflete pline de ură și dușmănie, aduși din toate colțurile fostului imperiu sovietic pentru promovarea unei politici de deznaționalizare și rusificare a populației românești, au ajuns la concluzia că principalul „element antisovietic” îl constituiau rudele „trădătorilor patriei”. În categoria „trădătorilor patriei” au fost incluși locuitorii ținutului, care, începând cu ziua de 28 iunie 1940, pătrunși de năzuințele spre libertate, au încercat să ajungă ilegal în România. Unii au avut norocul să treacă hotarul, instalat de sovietici, alții au nimerit în mâinile grănicerilor, fiind condamnați de către Consfătuirea Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS (NKVD) la diferite termene de închisoare. Rudele lor din actualele raioane Herța, Hliboca, Noua Suliță, Storojineț și din orașul Cernăuți au apucat drumul calvarului spre Republica Autonomă Sovietică Socialistă Comi, ținutul Krasnoiarsk și regiunea Kirov din Federația Rusă.

Referindu‑se la dezmățul stalinist, ziarul de afirmare românească, „Bucovina”, care a apărut la Cernăuți din 14 iulie 1941 până la 1 martie 1944, va scrie la finele lui iulie 1941 următoarele: „În a doua jumătate a lunii mai au năvălit asupra satelor noastre nenumărate camioane, însoțite de milițieni, care au ridicat mii de familii românești și anume dintre acelea care aveau pe câte cineva trecut în România. Bărbați tineri și bătrâni, femei de toate vârstele și copii au fost închiși, aproape ermetic, în vagoane… fără apă, cei mai mulți fără mâncare și duși, Dumnezeu știe unde. Unii, care au avut norocul să scape pe drum, au mărturisit că după zece zile nu mai rămăsese nici jumătate din acele ființe nenorocite. S‑au înnădușit, sau au murit de boli, de foame și de sete pe drum”.

Deportările din mai, efectuate sub conducerea celor 724 de reprezentanți ai organelor sovietice de represalii și activiști ai Partidului Comunist (bolșevic) al Ucrainei, în timpul cărora au fost duși în neagra străinătate românii din Nordul Bucovinei, Nordul Basarabiei și Ținutul Herța, au constituit o repetiție pentru viitoarele deportări ale locuitorilor din teritoriile ocupate de către trupele Armatei Roșii.

Astfel, pe data de 8 iunie 1941, a avut loc ședința comună a biroului comitetului regional Cernăuți al Partidului Comunist al Ucrainei și comitetului executiv al Consiliului Regional Cernăuți, în cursul căreia a fost discutată problema desfășurării operațiunii de deportare din Regiunea Cernăuți „în locurile îndepărtate ale Uniunii Sovietice a familiilor trădătorilor patriei, moșierilor, fabricanților, membrilor activi ai partidelor contrarevoluționare, comercianților mari și altor elemente contrarevoluționare și criminale”. În hotărârea adoptată la această ședință se menționa: „Luând în considerație faptul că problema deportării din regiune a elementelor contrarevoluționare constituie o importanță primordială, comitetul regional al Partidului Co mu nist al Ucrainei și comitetul executiv al Consiliului Regional ordonă secretarilor comitetelor orășenești și raionale ale Partidului Co munist al Ucrainei și președinților comitetelor executive orășenești să acorde o atenție deosebită procesului de pregătire și desfășurare a deportărilor, conform indicațiilor Comitetului Central al Partidului Comunist al Ucrainei și Consiliului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene”.

În scopul îndeplinirii poruncilor superiorilor de la Kiev, conducerea regiunii a întocmit planul de acțiuni pentru efectuarea viitoarelor deportări. El prevedea ca în ziua de 8 iunie, șeful Direcției regionale Cernăuți a Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, căpitanul Trubnikov, să țină o consfătuire cu participarea șefilor secțiilor raionale ale amintitului comisariat, analizându‑se toate amănuntele operațiunii bolșevice. La 9 iunie, o asemenea consfătuire trebuia să fie organizată de către Zeleniuk, secretar al comitetului regional Cernăuți al Partidului Comunist al Ucrainei, la care era obligatorie prezența secretarilor comitetelor orășenești și raionale ale partidului și președinților comitetelor executive raionale și orășenești ale puterii sovietice. Pentru ridicarea „elementelor contrarevoluționare”, s‑a planificat mobilizarea unui număr considerabil de comuniști și comsomoliști, la dispoziția lor fiind puse camioanele și căruțele necesare. Concomitent, în cele 14 raioane ale regiunii s‑au deplasat trimișii comitetului regional al partidului, autorizați cu puteri nelimitate. Ei au luat sub control procesul de pregătire ale viitoarelor deportări în masă.

Conform planului de efectuare a operațiunii de deportare, raionul Herța a fost împărțit în „patru sectoare de activitate”. În primul sector intrau localitățile: Herța, Movila, Târnauca, Probotești, Lunca, Satu Mare (Pilipăuți), Țânteni, Hreațca. În cel de‑al doilea au fost incluse satele: Culiceni, Tureatca, Puieni Regat, Puieni Bucovina, Mihoreni, Mogoșești. Al treilea cuprindea localitățile: Buda Mare, Buda Mică, Pasat. Ultimul sector încadra satele: Horbova, Bănceni, Godinești, Mamornița, Lucovița, Cotu Boian, Molnița. Pentru escortarea osândiților din sectoarele indicate au fost create 57 de grupuri operative, ai căror membri vor primi instrucțiunile necesare în ajunul deportărilor.

În scrisoarea adresată organelor sovietice de resort în aprilie 1989, evreica Rașela Leibovici, născută la 10 ianuarie 1928, în orașul Herța, scria: „În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, în jurul orei trei, eu m‑am trezit din somn, fiindcă în ușa casei noastre au bătut cu putere. Părăsind dormitorul, am întâlnit trei bărbați, dintre care doi erau îmbrăcați în uniforme militare, iar unul – în haine civile. Tustrei vorbeau rusește. După ce ne‑au făcut cunoștință cu niște hârtii, conținutul cărora nu l‑am înțeles, ni s‑a ordonat să ieșim în curte cât mai repede. Mama a luat un coșuleț, unde a pus o pâine și ceva zahăr. În stradă ne aștepta o căruță, în care am urcat, îndreptându‑ne spre gara feroviară din Noua Suliță. Ajungând la destinație, am fost încărcați într‑un vagon pentru vite, unde se aflau peste 40 de oameni. Am numărat circa 50 de vagoane, ticsite cu lume, așteptând să pornească spre locuri necunoscute. După săptămâni în șir, suferind de foame și sete, am ajuns în orașul Tobolsk. Tatăl a fost dus în altă parte, murind la 1943”. Rașela a fost deportată în Siberia împreună cu mamă‑sa, Clara Leibovici, iar tatăl ei, negustorul Moriț Leibovici, născut în 1885, apucă drumul spre Republica Autonomă Sovietică Socialistă Comi, unde a ajuns la 1 septembrie, același an, fiind întemnițat în lagărul stalinist din cătunul Vojael. Consfătuirea Specială de pe lângă NKVD‑ul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, prin decizia nr. 5‑M din 20 ianuarie 1943, îl condamnă la opt ani de închisoare, învinuindu‑l de faptul că în perioada interbelică a fost „membru al unui partid contrarevoluționar român”. Peste o lună de la anunțarea sentinței, la 13 februarie, evreul, care până la venirea „eliberatorilor” în Ținutul Herța a fost proprietarul unei mari prăvălii, având depozite de vinuri și mărfuri, obținând anual un venit de 5 milioane de lei, a murit de foame, fiind înmormântat în pământul înghețului veșnic.

În acea noapte de durere și groază, în casele locuitorilor din Ținutul Herța, incluși de către zbirii regimului totalitar în „lista neagră” a „elementelor contrarevoluționare”, au năvălit 1000 de activiști sovietici. Sub îndrumarea nemijlocită a membrilor „triunghiurilor operative”, care iau naștere în Regiunea Cernăuți la începutul lunii iunie 1941, conform indicațiilor NKGB, ei au ridicat 1373 de oameni, dintre care 1090 de români, 125 de evrei, 31 de ucraineni, 4 ruși, 2 nemți, un polonez și 120 de persoane, a căror naționalitate nu este indicată în documentele de arhivă. Încărcați în 18 camioane și 534 de căruțe, osândiții au pornit spre gările feroviare din Noua Suliță și Hliboca. Bărbații, în număr de 432 de persoane, vor fi arestați, despărțiți de familii și internați în lagăre speciale ca apoi să fie condamnați pentru crime contrarevoluționare. Dar mulți din ei n‑au ajuns să fie judecați, căci deținuții mureau de foame, de frig, mizerie, batjocură și torturi. 360 de femei și 581 de copii au apucat drumul taigalelor siberiene și al stepelor pustii ale Kazahstanului, unde 219 vinovați fără vină au rămas să‑și doarmă somnul veșnic.

Pe data de 18 iunie 1941, Grușețki, primul secretar al comitetului regional al Partidului Comunist al Ucrainei raporta lui Nikita Hrușciov, prim‑secretar al Comitetului Central al aceluiași partid, despre „efectuarea cu succes a deportării din Regiunea Cernăuți a elementelor contrarevoluționare”. În informația adresată Kievului se menționa că la operațiunea de deportare, împreună cu reprezentanții Direcției regionale a NKGB, au participat 3000 de comuniști și comsomoliști. Pentru transportarea celor 2279 de familii ridicate în noaptea infernală, au fost mobilizate 269 de camioane și 2803 căruțe. Raportorul sublinia faptul că din regiune, în „zilele de 14–15 iunie au pornit eșaloanele cu 7720 de deportați”. În cifra indicată a intrat și numărul persoanelor deportate din localitățile Ținutului Herța.

Ilie Mandiuc, fost profesor la Universitatea din Cernăuți, fruntaș al vieții culturale din Bucovina în perioada interbelică, scria la 1943 următoarele: „Cine cutreieră satele Ostrița, Mahala, Cuciurul Mare, Igești, Crasna, Tereblecea, Volcineț, Horbova… se cutremură adânc de pustiul lăsat de comuniști. Casele părăginite, gospodăriile neîngrijite, prin care cresc numai bălării sălbatice. Fruntași ai satelor, cei mai buni gospodari, oameni cu credință în Dumnezeu, oameni de adevărată cinste, de omenie, au fost deportați cu întreaga familie, fără nici o vină, pe simplul motiv că sunt români cu dare de mână și gospodari bine înstăriți”.

Haia Vataru, născută în 1906, unul dintre cei 125 de evrei deportați din orașul Herța, în scrisoarea adresată organelor puterii sovietice la 13 noiembrie 1963, menționa că în ziua de 13 iunie 1941, împreună cu doi copii, a fost deportată în regiunea Tiumen din Federația Rusă. După doi ani de chinuri a murit fiul Marcel, născut la 1932. Pe parcursul celor două decenii, petrecute în taigaua siberiană, în împărăția înghețurilor veșnice, a trăit cu o mare și neîmpăcată durere în suflet. Femeia a rămas cu neclintita convingere că în 1941 autoritățile comuniste au săvârșit acte de genocid împotriva oamenilor nevinovați din Regiunea Cernăuți.

Despre destinul deportaților în Siberia mărturisea, în 1996, mult regretatul Nicolae Avasiloaie, român, născut în 1926, în comuna Hreațca, localitate din ținutul Herța, ridicat împreună cu mama sa, Victoria, cu sora‑i Emilia și fratele Ilie în acea noapte de început de vară: „În timp de cel mult douăzeci de minute am fost scoși din casă aproape goi și flămânzi și puși pe drumurile pribegiei… Peste câteva ore eram la gara din Noua Suliță, zăvorâți în vagoane de vite. Astfel am stat acolo vreo două zile… Peste vreo trei săptămâni de chinuri îndurate în vagoanele de vite puturoase, am ajuns la „destinație”, fiind repartizați într‑un sătuc cu numele Tropinsk din raionul Elutorsk, regiunea Tiumen. Vreo șapte sau opt sute de oameni au fost „adăpostiți” într‑un grajd de cai. Și chiar deodată cei apți de muncă au fost puși la lucru: trimiși la doborât copaci în pădurile mlăștinoase și pline de țânțari. Iernile sunt cumplite în acele locuri uitate de Dumnezeu și de oameni. Gerurile ajung și chiar depășesc cincizeci de grade. Mai ales nopțile nesfârșit de lungi îi încremeneau pe oameni cu suflul lor de gheață… Veni dezghețul și se stârni o epidemie groaznică… Cei care au scăpat de foame și de frig, erau secerați de boli. Nu știu din ce considerente, dar ne‑au scos din grajdul acela în primăvara lui 1942 și ne‑au dus, întâi pe apă, apoi cu trenul, până la Tiumen, iar de acolo mai departe până… la capătul lumii… Dar ieși la iveală că sunt și mai departe locuri tot mai sălbatice, mai groaznice. Am fost duși la Kondinsk și mai departe la Șain. Ne‑au debarcat și ne‑au lăsat pe malul râului Konda, punându‑ne la cosit ierburi pentru fân. Trăiam în niște colibe, care ne adăposteau câinește de țânțari, ploi și frig. Dar prin luna august colibele au ars și noi ne‑am pomenit sub cerul liber, iar înghețurile vin devreme pe acolo. Am avut noroc că totuși și‑au făcut milă de noi și ne‑au primit în sătucul Șaim și ne‑au dat și niște saci ca să ne facem îmbrăcăminte, căci spuza de boarfe ce le mai aveam fusese mistuită de foc împreună cu colibele. Astfel, în foame și goliciune, frig și înjosiri trecea zi de zi și an de an pentru cei care supraviețuiau…”

Cele 458 de familii din Ținutul Herța, deportate în lunile mai– iunie 1941, au lăsat 1308 hectare de pământ arabil, 299 case de locuit, 157 de grajduri, 44 de cai, 254 de vite cornute mari, 93 de oi, 28 porcine, 34 de căruțe, numeros inventar agricol. Averea evreilor din orașul Herța (o farmacie, două frizerii, o moară, 34 de prăvălii) a fost naționalizată de către puterea sovietică în anul 1940.”