(VIII)

Începând cu data de 2 iulie 2021, zi de prăznuire a domnitorului Ștefan cel Mare, vreau să mai arăt o pagină din Istoria Românilor, respectiv din Bucovina de Nord, pământ românesc, intitulată

Drama românilor  din Regiunea Cernăuți

Masacre, deportări, foamete  în 1940–1941, 1944–1947

Mulțumesc celor care au scris-o, mi-au trimis-o, respectiv: coordonatorului Alexandrina Cernov,  membru de onoare al Academiei Române, texte de Alexandrina Cernov, Ștefan Purici, Petru Grior, Ion Nandriș, Dumitru Covalciuc, Maria Toacă‑Andrieș, și prietenului Sebi (cel care mi-a trimis-o).

Cartea a apărut, în anul Centenarului; cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.

Să nu-I uităm pe cei care au crezut, și-au dat viața pentru patrie, credință și familie. Bunul Dumnezeu să-I odihnească în pace! Veșnică Lor pomenire!

Dan Șarpe

„

Mărturii

Satul nostru Mahala din Bucovina. 

Înregistrări pentru mai târziu

(Din arhiva familiei Nandriș)

De‑acasă

Gânduri, cu voi ne ducem viața, cu voi ne mângâiem, cu voi ne întărim în vremuri de grea cumpănă…

Imagine a satului meu, de ce mă urmărești, de ce mă tulburi așa des în pribegie?

Vis, în nopțile de nesomn, când abia ațipesc, de ce mi‑arăți Valea Prutului și locul leagănului familiei, tinereții și hotarului nostru?

De ce inima mă îndeamnă stăruitor să poposesc mai des în acele părți nefericite, la acei puțini ce‑au mai rămas în sat?

Dăinuirea lor acolo e o mustrare și o mărturisire a unor drepturi și a unui trecut.

Strigătul lor fără glas se aude parcă până aice… brațele lor rugătoare se ridică către ceruri, cerând dreptate și libertate…

Bieții mei mahaleni ! Răbdați cum puteți, păstrați o fărămitură din sufletul satului nostru, menit pieirii de vrăjmași…

Știri ce reușesc rar și cu greu să se furișeze de‑acolo ne vorbesc de un „Trolybus” ce‑a ajuns din Cernăuți până‑n vatra satului, lângă biserică; de lumină electrică ce luminează noaptea satul în lung și‑n lat și gospodăriile rămase larg deschise, fără garduri, fără porți… să alunge parcă umbrele trecutului, ce neliniștesc stăpânii de azi. La voi câinii nu mai latră, cocoșii nu mai cântă, ciocârlia nu se ridică în nemărginirea cerului îmbătată de fiorul primăverii, câmpul și‑a pierdut mireasma, voia bună a încremenit.

Scrisul nostru mai spune că lumea de‑acolo a apucat o vorbă: „mergem la Nandriș” când vrea să spună la „colhoz”, înjghebat în vechea gospodărie a lui Nandriș. Cu atâta doar s‑a păstrat o amintire.

Nu pierdeți nădejdea. Treceți pe lângă biserică, treceți pe lângă „Casa Națională”, treceți pe lângă frumosul „Dispensar”, aruncați o privire pe furiș, ele vă îmbărbătează. Au fost zidite cu dragoste și credință, au rămas acolo ca o mângâiere și afirmare.

Știu că puțini ați mai rămas în sat. Ceilalți se sting în ghețurile Siberiei, în ceața Murmanskului, în minele Donbasului, mângâiați în ultimele lor clipe de vedenia satului lor drag.

Alții, streini, ucraineni dinlăuntru și de pe la noi, din părțile Caransebeșului de pe la Sălbăgele, au fost aduși să vă ia locul.

Zi de zi împuținați… Când nădejdea și amarul vieții vă cuprind, intrați în cele două țintirime, îngenunchiați pe movilele de pământ, la capăt cu cruci înnegrite de vreme și spuneți‑le în șoaptă și în ceasuri de nepreveghere că v‑au năpădit păgânii.

Va veni vremea când îngerii vor suna „Ceasul Reînvierii”, morții se vor ridica cu zecile de mii din mormintele lor… păgânii vor fugi mâncând pământul…

Dreptatea se va pogorî pe pământul nostru.

Până atunci răbdați, răbdați și credeți în ziua de apoi.

Martie 1954, Ionică Nandriș

Mahala

1

Cum ieși din suburbia Cernăuțiului, Caliceanca, venind din oraș, treci pe lângă păduricea și Mănăstirea Horecea și cobori încet spre podul de fier de peste Prut, se deschide în față larg valea Prutului. În copilărie treceam apa Prutului cu poronul sau cu brodina, mai rar cu luntrea din pricina apei Prutului plină de vârtejuri periculoase.

În față, pe coasta malului stâng, se întinde cât vezi cu ochii un sat cu fața spre miazăzi de la marginea pădurii din stânga până departe, aproape de Boian. E o veche așezare moldovenească cu case albe, tupilate în grădini cu pomi roditori.

Acesta e satul nostru Mahala.

În vechime purta numele de Ostrița, pomenit în uricul de danie al lui Ștefan cel Mare din anul 1473, când satul și moșia Ostrița au fost închinate Mănăstirii Putna. Dar satul trebuia să aibă o vechime mai mare. Hotarele arătate în acel uric sunt acelea ale satului Mahala de azi. Adică Hucăul la răsărit, Stanihorul la apus, Dolha la miazănoapte și apa Prutului la miazăzi.

Nu știm când și în ce împrejurări și‑a schimbat numele. În anuarele de mai târziu ale Mitropoliei Bucovinei din Cernăuți găsim însemnări despre „comuna Mahala care înainte se chema Ostrița”.

Noi bănuim că această schimbare s‑ar fi făcut pe vremea când turcii au stăpânit Cetatea Hotinului și și‑au întins raiaua până‑n Prut și Cernăuți. Dar nu avem nici o dovadă în privința aceasta. Am putea aduce în sprijinul părerii noastre unele argumente, dar nu destul de puternice.

Numele Mahala e de origine turcească; în sat s‑au păstrat până‑n zilele noastre unele turcisme, ce nu se întâlnesc în satele vecine.

Încă până în 1914, flăcăii din Mahala aveau în jocurile lor de duminică, pe lângă Moldoveneasca, Haiduceasca și jocul Ostriceanca cu strigătele ei. Probabil tot o aducere a vechii numiri a satului de Ostrița.

În copilărie am apucat în sat la noi două legende despre „Mahala”. Bătrânii povesteau că demult tare, când omul își agonisea cu greu hrana, bărbatul a plecat la vânat, lăsând în adăpostul lui femeia cu doi copii mici. Bărbatul însă nu s‑a mai întors, fiind poate omorât de fiare sau sălbătăciuni în apărare. Femeia și‑a luat copiii și‑a fugit în altă parte, mai sigură. A ajuns astfel în marea râpă cu lut galben și pârâu în fundul ei, a săpat o groapă‑adăpost pentru copiii ei în malul râpei și a plecat în căutare de hrană. Dar nici femeia nu s‑a mai întors. Copiii chinuiți de foame au început să strige după mama lor „maaa…mahăăă…”. Și cum în legendă multe sunt posibile, și numele locului a luat ființă… ajungând la Mahala.

A doua legendă din bătrâni spunea că satul nostru ținea cândva demult de un „târg vechi”, Stroieștii Vechi, așezat în țarina de răsărit, pe unde sunt azi „Vâslele și Țelinele” după spusele bătrânilor. În copilărie, când mânam boii la plug pe ogorul nostru din Țelină, plugul scotea uneori moloz, pietre de râu și bucăți mici de cărămidă. Oamenii cunoșteau lucrul acesta și adesea vorbeau între ei despre misterioasa apariție în urma plugului de aceste rămășițe de clădiri din părțile acelea.

În anul 1777, doi ani după răpirea Bucovinei, populația acestei provincii austriece a trebuit să depună jurământul de credință și supunere către împărăteasa Austriei, Maria Theresa. Acest jurământ s‑a făcut pe formulare tipărite la Blaj numai în limba română. În fiecare sat venea un reprezentant al puterii austriece, aduna satul la primărie, li se citea jurământul și toți îl repetau cu două degete în sus, pe urmă iscălea vornicul și preotul satului și câte patru fruntași prin punerea de deget – căci nu știau carte.

Pe formularul de jurământ din 1777 satul nostru e trecut cu numele de Mahala. Aceasta înseamnă că schimbarea numelui satului din Ostrița în Mahala, s‑a făcut înainte de 1777. Dar mai mult nu putem afirma nimic.„