(IX)
Începând cu data de 2 iulie 2021, zi de prăznuire a domnitorului Ștefan cel Mare, vreau să mai arăt o pagină din Istoria Românilor, respectiv din Bucovina de Nord, pământ românesc, intitulată
Drama românilor din Regiunea Cernăuți
Masacre, deportări, foamete în 1940–1941, 1944–1947
Mulțumesc celor care au scris-o, mi-au trimis-o, respectiv: coordonatorului Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, texte de Alexandrina Cernov, Ștefan Purici, Petru Grior, Ion Nandriș, Dumitru Covalciuc, Maria Toacă‑Andrieș, și prietenului Sebi (cel care mi-a trimis-o).
Cartea a apărut, în anul Centenarului; cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.
Să nu-I uităm pe cei care au crezut, și-au dat viața pentru patrie, credință și familie. Bunul Dumnezeu să-I odihnească în pace! Veșnică Lor pomenire!
Dan Șarpe
”
2
Satele noastre românești sunt organisme vii, unități și entități sociale, economice, culturale, etnice etc., cu viața lor proprie, cu specificul lor format de‑a lungul multor veacuri și în stare să trăiască aproape independente.
Țăranul cu munca lui, cu pământul și gospodăria lui producea hrana necesară familiei și avea și pentru alții de vânzare, producea materia primă pentru îmbrăcăminte și încălțăminte. Iarna, fiecare casă și gospodină se ocupa cu industria casnică în plină floare: pregătirea lânei, inului, cânepei, țesutul de pânză, sumane, lăicere, țoluri, ștergare și ștergăruțe, traiste, fețe de masă, catrințe, saci etc.
Gospodina croia și cosea cămășile. Pentru lucruri mai fine, mai de artă populară, erau femei cu experiență și pricepere care țeseau lăicere, traiste etc. cu felurite alesături. De asemenea, erau specialiste în cusutul altițelor sau închistritul ouălor de Paști etc.
Erau meșteri iscusiți de făcut case, grajduri, șuri etc. Omul îi chema când avea nevoie, le spunea ce‑ar avea de făcut și cât de mare, câte încăperi. Meșterul se uita la locul menit pentru casă, modifica după părerea lui unele lucruri, chibzuia din ochi, cântărea în cap și‑i spunea omului cât și ce fel de material îi trebuie și cât îl va costa lucrul, ca și timpul necesar. Începea lucrul cu oamenii lui și casa ieșea. O frumuseță de linii, armonie și trăinicie. Ei nu aveau nevoie nici de plan, nici de hârtie și creion pentru calcule. Aveau cap, aveau ochi, aveau gust și simțul măsurii. Priviți casele vechi ale satelor noastre, vedeți ce vă arată „Muzeul Satului” din București. Și‑acolo, în satul nostru românesc, toate se învățau de la cei dotați, cu experiență și cu anumite daruri – toate îndeletnicirile sau meseriile – și se transmiteau mai departe din generație în generație.
Dar satul mai era și locul credinței și păstrării cu sfințenie a tuturor datinilor, obiceiurilor, întregii comori de folclor românesc – povești, legende, cântece și instrumentele lor.
Satul a păstrat și o anumită ținută morală, o măsură în toate, o bunăcuviință rar întâlnită în alte părți, o omenie românească, avea rânduielile lui, drepturile lui cum nu le prea întâlnim la neamuri străine. În Moravia, demult, românii de‑acolo au fost cehizați. Și‑au pierdut limba, naționalitatea. Dar o parte din datinile românești, din rânduielile românești continuă să persiste. În anul 1916 a apărut o lucrare a unui ceh despre „Dreptul valahic și rânduielile lui” din Moravia centrală – adică regiunea care a fost locuită de valahi până ce i‑au înghițit cehii.
Satul era un rezervor de energii și valori românești. Satul a dat totdeauna cel mai mult sânge pentru apărarea gliei strămoșești și cele mai mari venituri din impozite pentru stat. Satul este, sau mai exact a fost, creatorul și păstrătorul de artă populară românească, de folclor românesc, de port, de datini, de limbă românească, comori care ne fac cinste astăzi și cu ele ne afirmăm specificul național și ne mândrim în fața străinătății.
Satul a creat și păstrat calitățile și scăderile neamului nostru românesc. Orașul a avut un timp un rol însemnat ca centru cultural. Astăzi orașul încearcă să conducă, să stăpânească totul.
Satul cel bun, cel tradițional, cel bogat sufletește e pe cale de dispariție. Cuvântul „țăran” se tot înlocuiește cu „muncitor agricol”. Se tinde la ștergerea unui trecut plin de tradiții, datini și comori.
„Orașul – spune bătrânul și încercatul Albert Schweitzer – și‑a pierdut rolul de centru cultural pe care îl avusese odinioară. Astăzi, prin marea aglomerație a populației în oraș, prin preponderența unei industrii de amuzamente facile, orașul a devenit un obstacol de reculegere spirituală, a devenit o seră a dezumanizării”. Se pare că viitorul apropiat îi va da dreptate înțeleptului Schweitzer, decedat în 4 septembrie 1965, la vârsta de nouăzeci de ani.
Astăzi se pun probleme grele pentru existența satului nostru românesc. Socializarea pământului i‑a luat satului sângele vieții. Țăranului i‑a rămas căsuța cu 25 ari de grădină. La colectiv nu au loc toți și totdeauna. Mașina înlocuiește mâna de lucru, munca și câștigul țăranului. Ceea ce dă colectivul pentru zilele‑muncă celor ce‑au încăput la colectiv, nu aduce destulă hrană pentru familie. Excepție fac cei ce‑au ajuns la „conducere” cu neamurile lor. O vacă, un porc nu pot ține pe lângă casă decât unii și puțini – și n‑au cu ce hrăni copiii. Îmbrăcămintea trebuie s‑o cumpere din oraș. Adio cusături, alesături, catrințe etc. Lipsurile și mizeria îi fugăresc din sat pe o mare parte de țărani la oraș, în căutarea de lucru și câștig ca să poată trimite acasă bani familiei. De‑aice o serie de primejdii: hrana mai mult rece, insuficientă, condițiile de cazare nu totdeauna corespunzătoare, mirajul orașului cu păcatele lui duc repede la denutriție, boli, obiceiuri și port citadin, relaxarea legăturii de familie, decadență morală, slăbirea potențialului nostru etnic. Și astfel, satul și țăranul mor încet în plin progres!
Țăranul legat de pământ și brazda lui, cu experiență, devine păzitor de vile, portar sau „muncitor necalificat” cu ziua.
Astfel putem înțelege de ce rușii în jumătate de secol n‑au ajuns să aibă o agricultură cu o producție normală, cu toate că mereu îi schimbă profilul organizatoric în căutarea minunii. Se pare că înțelegerea și prietenia dintre ciocan și seceră e departe de‑a se întări și suda.
Nimeni nu spune că satul trebuie lăsat în starea lui inițială, primitivă. El trebuie ridicat, ajutat să evolueze, nu să revoluționeze. Schimbările trebuiesc făcute cu mai multă înțelegere, cu mai multă ocrotire a vieții satului cu tot specificul lui. Să păstrăm mai cu grijă, mai cu dragoste comorile lui tradiționale. Să nu ucidem tot ce e frumos, tradiție, trecut în sat. Condițiile lui economice îl duc fără voie la cizme de cauciuc, la cămașă de stambă, la șapcă și pufoaice. Satul distrus – am nimicit locul și sursa de creație a artei populare și folclorului. Să nu‑și închipuie cineva că acele „ateliere” de așa‑zisă artă populară vor putea înlocui satul. Se pare că cei ce conduc acest sector au început să‑și dea seama de această primejdie. Așa s‑ar explica organizarea întinsă și intensă la sate de cămine culturale – nu‑i ceva nou – cu echipe diferite de teatru, dansuri și folclor românesc. Echipe de la centru colindă țara cu magnetofoane ca să mai prindă ceva „originar” ce devine tot mai rar. Se fac concursuri de folclor românesc și se observă în ultimul timp că bătrânii de la sate, care mai dețin unele lucruri de folclor vechi românesc, au crescut la preț, adică sunt mai mult luați în seamă.
Iată ce spune americanul D. Peter Wierek, care a luat parte la Cursurile de la Sinaia din vara anului 1962: „Sunt pentru prima oară în România. Firește, o țară și un popor, și mai ales un popor cu o asemenea istorie zbuciumată, nu pot fi cunoscute în câteva săptămâni… M‑au impresionat deosebit minunatele peisaje montane, portul și peste tot dragostea pentru frumos… am întâlnit țărani tradiționali… Am cunoscut folclorul în multe țări. În majoritatea lor, el a devenit o specie de șarlatanism inventat special pentru turiști. Poporul român e un popor cu o foarte pronunțară sensibilitate, cu o puternică personalitate…”. Cine poate să înțeleagă, să înțeleagă! Străinii știu să prețuiască valoarea poporului nostru și, când vorbesc de el, ei se gândesc la sate, la țărani. Acolo cântă ei ineditul, originalul, frumusețea. Pe străini nu‑i impresionează nici blocurile, nici fabricile, oricât de mari ar fi. Ei cântă satul și rămân adânc impresionați de comorile satului.
Iată mai nou, Contemporanul din 3 septembrie 1965 scrie: „Profesorul Clarenu R. Desker, directorul publicației The Literary Review, îmi spunea nu demult că în colecția sa de traiste, adunate prin multe părți ale lumii, cele mai frumoase exemplare sunt cele românești și cele mexicane”.
Iată de ce socotim că trecem prin o epocă grea și plină de urmări nefericite pentru ființa noastră ca neam. Când și dacă se va reuși distrugerea satului ca așezare tradițională românească și a țăranului, care e partea de căpetenie a satului, atunci am distrus Neamul. Vom rămâne o turmă „științific” organizată cu terenuri sportive, cu cinematografe și televizoare, cu radio și multă și felurită materie plastică și alte diverse surogate, cu câteva muzee etnografice cu o colecție mare de discursuri și magnetofoane, deținătoare de folclor românesc și cu o industrie de artă populară românească, de foarte dubioasă autenticitate. Repetăm încă o dată: acest fel de‑a judeca nu înseamnă să lăsăm satele anchilozate în formele lor vechi. Progresul trebuie făcut treptat, adecvat nevoilor locale, cu păstrarea și ocrotirea a tot ce reprezintă o valoare de artă, de folclor, de datini. Pentru asta e nevoie de oameni buni cunoscători ai satelor, de oameni cu tragere de inimă. Poate multe lucruri în viața satului par de neînțeles, superstiții etc. E bine să nu le distrugem. Vor veni alții după noi care le vor înțelege și descifra sensul.
Așa fac adevărații oameni și români.”