Să nu-i uităm! (XXII)

    0
    329

    Începând cu data de 2 iulie 2021, zi de prăznuire a domnitorului Ștefan cel Mare, vreau să mai arăt o pagină din Istoria Românilor, respectiv din Bucovina de Nord, pământ românesc, intitulată

    Drama românilor  din Regiunea Cernăuți

    Masacre, deportări, foamete  în 1940–1941, 1944–1947

    Mulțumesc celor care au scris-o, mi-au trimis-o, respectiv: coordonatorului Alexandrina Cernov,  membru de onoare al Academiei Române, texte de Alexandrina Cernov, Ștefan Purici, Petru Grior, Ion Nandriș, Dumitru Covalciuc, Maria Toacă‑Andrieș, și prietenului Sebi (cel care mi-a trimis-o).

    Cartea a apărut, în anul Centenarului; cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.

    Să nu-I uităm pe cei care au crezut, și-au dat viața pentru patrie, credință și familie. Bunul Dumnezeu să-I odihnească în pace! Veșnică Lor pomenire!

    Dan Șarpe

    Despre foamete și foame

    Până acum câțiva ani, nu știam nimic despre Marea Foamete impusă de Stalin provinciilor anexate. Abia când, la o lansare a revistei „Memoria” pe care o conduc, doamna Larisa Turea din Basarabia ne‑a prezentat „Cartea foamei”, am devenit conștientă de cumplita tragedie. Întâmplarea a făcut ca, exact în zilele de sfârșit de an 2017, să dau peste un text grăitor dintr‑un volum apărut în 1941, „Basarabia – Drepturi și realizări românești”.

    Iată paragraful respectiv, dintr‑un text mai amplu din care reiese printre rânduri nu numai un bilanț al situației în care se afla provincia înainte de realipirea la patrie, ci și ce s‑a realizat de către administrația românească: „Crucea Roșie, cu cele 9 filiale și 101 subfiliale, a fost deosebit de activă în combaterea foametei în anii 1928–1929 și 1935–1936. În prima perioadă, centrala și filialele Crucii Roșii au cheltuit 32.082.895 lei, au organizat 625 cantine și au împărțit 5.127.142 porții de mâncare. În cea de‑a doua perioadă s‑au cheltuit 82.013.631 lei, s‑au amenajat 605 cantine și s‑au împărțit 11.470.042 porții de mâncare”.

    Deși ne‑am aflat și noi, cei din România, sub cizma lui Stalin și a bocancilor urmașilor săi timp de peste patru decenii, pot spune că „nu s‑a murit” efectiv de foame la noi, dar a suferit, mai ales, o anumită categorie de cetățeni români: elitele intelectuale, politice și militare, precum și țăranii rezistenți la colectivizare, partizanii luptători din munți, ca și cetățenii obișnuiți care s‑au manifestat împotriva spolierii de tot felul de către statul comunist și contra îngrădirilor, dintre care cea mai cumplită era lipsa totală a libertății de exprimare. Numărul lor nu se va ști niciodată cu precizie, dar se estimează a fi fost de circa 2.000.000 de suflete aruncate în închisori și lagăre de muncă forțată, dintre care vreo 500.000 nu au mai ieșit vii și ale căror familii nu au nici măcar un mormânt unde să‑și plângă morții.

    În „Antologia liricii de detenție anticomunistă” din spațiul românesc, datorată lui Ilie Popa (București, 2016), tema care revine obsesiv ca un adevărat leitmotiv este cea a foamei. Voi da doar exemplul poeziei „Foamea”, de Radu Gyr:

    „Parcă de veacuri, parcă de cinci ani n‑am mai prânzit, n‑am mai șezut la cină. Parcă de veacuri, parcă de cinci ani, am suge fier, am roade bolovani, am hăpăi moloz și rogojină.

    În foamea noastră vâjâie păduri, se cască mări, se surpă munți din coame. În foamea noastră vâjâie păduri, și parcă din străbuni sau din scripturi, de la‑nceputul lumii ne e foame.

    Ziua pândim cu nările în vânt năluca unui abur de mâncare. Ziua pândim cu nările în vânt, poate din cer, din iad, sau din mormânt, or să ne‑arunce resturi ca la fiare.

    În bezna nopții ne visăm strigoi, că ne‑ospătăm din câte‑un hoit fierbinte. În bezna nopții ne visăm strigoi, dar numai moartea rupe hălci din noi, ea singură înfulecă morminte”. (Aiud)

    Motivul „foamei” ar putea face și obiectul unei analize sociologice din ultimii ani ai așa‑zisei „epoci de aur” a ceaușismului, în care nu numai alimentele dintre cele mai banale (ca lapte, unt, brânză, ouă, chiar pâine, dar și săpun, pastă de dinți, hârtie igienică), dar și ciorapi, lenjerie ș.a. nu se mai găseau de cumpărat; sau, când se găseau, se puteau achiziționa doar după niște cozi uriașe. Emblem a tică ar fi „coada fantomă” pentru lapte; când se zvonea că a doua zi se va „da” lapte la prăvălia din colț, se sculau oamenii pe la miezul nopții și‑și duceau sacoșa cu cele două sticle goale și o lăsau la coadă, după care se întorceau acasă să se mai odihnească vreo câteva ore. În zori se întorceau și‑și luau locul, la rând, conform am pla samentului sacoșei, și dacă zvonul din ajun se adeverea, se puteau întoarce glorioși acasă cu două sticle cu lapte, după care merg eau la serviciu. Dacă nu se adeverea, repetau isprava a doua zi.

    În felul acesta, chiar și cei din străinătate care încă mai spun

    „la noi comunismul ar fi fost altfel” pot desluși diferitele fațete ale societății celei mai avansate și mai aducătoare de fericire omului, „cel mai de preț capital”.

    Mihaela Ghițescu,

    București

    Dacă n‑o să vă faceți medici,  o să ne pierdem cu toții

    A văzul lumina zilei într‑un sat îndepărtat de civilizație. Țăranii își asigurau toate cele necesare cu munca în câmp și pe lângă casă. Trăind în deplină izolare, chiar despre începerea războiului au aflat cu vreo trei săptămâni mai târziu. În sat era o școală de patru ani și duduia o moară. Când au năvălit sovieticii, cu legile lor, moara a amuțit, familia morarului fiind deportată în Siberia. Casa gospodarului a fost transformată în club pentru „distracția” țăranilor. Numai că sătenilor din Forosna nu le ardea de petreceri. În primii ani de după război, moartea umbla din casă în casă, secerând fără alegere bătrâni și tineri.

    Iarna cumplită a anului 1946 i‑a hotărât copilului Nicolae Gaisan destinul, întărindu‑l în dorința de a deveni medic. La vârsta fragedă de 12 ani s‑a trezit băiat mare, stăpân al gospodăriei. Tata i‑a fost mânat la muncă silnică în Siberia, bunicii au fost răpuși de tifos, iar mamă‑sa zăcea la pat, luptându‑se cu boala și cu foamea. Nicolae făcea parte din așa‑numita echipă de gropari. Împreună cu dascălul bisericii și cu încă doi băieți umblau pe la casele sătenilor cu o mică procesie, scoteau morții și‑i duceau la groapă. Făceau sicrie din scânduri scoase din garduri. Înspre primăvară, la Forosna, nu rămăsese nici un gard. Dacă nu se zăreau urme prin ogradă, Nicolae înțelegea că n‑a rămas nimeni viu în acea casă.

    Nicolae îngrijea de mama sa și de alți bolnavi, înspăimântat mai mult de cuvintele unei învățătoare, decât de foamete și epidemia tifosului: „Vedeți, copii, cum moare neamul nostru. Dacă n‑o să învățați, n‑o să vă faceți medici, o să ne pierdem cu toții…” Nicolae își iubea mama, îl aștepta pe tata, îi era drag tot neamul și tare se temea să nu‑i moară toate ființele scumpe. Nici nu îndrăznea să viseze la o altă profesie, decât cea de medic. De foamete l‑a salvat norocul că locuia nu departe de primărie și mamă‑sa a aflat din timp că va fi luată pâinea de la țărani. Au ascuns grâul și porumbul într‑o groapă în grădină, punând deasupra niște strujeni. Toată iarna și‑au amăgit burțile cu lapte de la văcuța lor, iar înspre primăvară au dezgropat „comoara” din grădină, împărțind‑o cu rudele. Prin 1948, hârca cea cu coasa în spate s‑a îndepărtat de sat și, tot atunci, la Forosna a început o altă nevoie – colectivizarea. În acel an i s‑a întors și tatăl din lagărul muncii de la Omsk. Toată vara a lucrat căruțaș în colhoz. La sfârșitul anului a primit jumătate de litru de ulei drept premiu pentru munca exemplară. „Aș fi rămas cu plăcere lângă tata, la coasă și la plug, dar trebuia să urmez porunca învățătoarei mele, să mă fac medic. În primele săptămâni am umblat desculț la școala de opt ani din Cerlena, până a venit un unchi din Secureni și l‑a probozit pe tata că‑i mare rușine să umble un băiat de gospodar într‑un asemenea hal la școală”, își amintește doctorul Nicolae Gaisan.

    După vizita unchiului, taică‑său i‑a cusut opincuțe, care parcă îi scurtau drumul de opt kilometri până la Cerlena…

    Sfânta Duminică în negura copilăriei

    Ca mai toți copiii crescuți în timpuri grele de după război – cu păpuși din cârpe în loc de jucării, cu descântece băbești în loc de medicamentele necesare în caz de boală, cu povești depănate la clipoceala lămpii cu gaz în lipsa televizorului prezent astăzi în orice casă – Valeria, alături de fratele mai mare Vasile și sora Maria, și‑a îndulcit copilăria cu zahăr ars la foc ce părea mai delicios decât cele mai scumpe bomboane și cu marea milă a bunicii Domnica. Ca cea mai mică dintre urmașii soților Grigore și Ghinuța (Eugenia) Paladean din Ostrița, Valeria s‑a bucurat de o parte mai mare de mângâiere, dar și de cea mai scumpă avere din lada de zestre a bunicii. În fiecare vară spală și ghilește la soare ștergarele din pânză cu reliefuri de borangic, cum demult nu se mai țese pe la noi, și, probabil, nici n‑au existat nicăieri în alte locuri ale lumii. Le‑a făcut la toți parte dreaptă – două i‑a dat surorii Maria, unul – feciorului, când a avut nevoie să împodobească o icoană, unul i‑a promis fratelui Vasile.

    Iar două și le păstrează pentru sine, deși nu‑i mai sunt de trebuință, ca să se lege cu ele așa cum se gătea uneori de sărbători, când cânta în corul „Dragoș Vodă”, umblând cu spectacole prin România și prin satele noastre. Cine îi cunoaște din timpuri mai vechi, își imaginează cu greu acest colectiv artistic fără de soții Valeria și Toader Mihaiesi – sufletul coriștilor de odinioară și gazde de o proverbială amabilitate pentru românii de pretutindeni. „Acum stăm acasă ca doi bătrâni ce suntem și nici corul nu mai este acel de la început, când ne atrăgea, după fiecare slujbă de duminică, mai tare decât magnetul. S‑a trecut tot ce‑a fost frumos odată. Am fi bucuroși să vedem cât mai mulți tineri în acest cor, căci noi, babele și moșnegii, mergem pe rând acolo unde ni‑i locul, dar fără de tineret ne pierdem cu totul, nu rămâne nimic în urmă”, mi‑a spus în treacăt Valeria, vădit intenționată să schimbe vorba pe alt făgaș, mai puțin tulburător sufletului. Oricum, regretul din inimă i se citea pe față, divulgând evidentul adevăr că altceva e la mijloc și nu doar „bătrânețile” o opresc să vină ca odinioară la acel cuib de dor românesc care a fost pentru ea corul „Dragoș Vodă”.

    Am provocat‑o la o lungă și dureroasă poveste despre un tată judecat pentru o vorbă nevinovată, despre o mamă înjosită la tot pasul de mai marii satului, despre trei copii flămânzi, rămași singuri acasă și bătând drumurile de la o bunică la alta… Mai întâi se zgribuleau pe la poarta bunicii „celei rele”, apoi, văzând că ea n‑are de gând să întindă masa și numai bunelul se bucură de „vizita” lor, se îndreptau, tropăind prin colbul drumului, la bunica „cea bună”, care era pentru nepoți ca Sfânta Duminică din poveștile lui Ion Creangă. Numai cu această sfântă, inventată probabil de popor, căci n‑o găseau în icoanele din casă, nici în biserică, se asemăna bunicuța lor bună. Când au ajuns și ei bunici, au înțeles că amândouă aveau inimi iubitoare, iar cea pe care o socoteau de „rea” ținea în felul ei la nepoții ce veneau cu zorii în cap să‑i ceară de mâncare. Bunica Domnica, însă, a rămas ca zâna bună din poveste, ca acea Sfântă Duminică nicăieri pictată în biserici, dar pe care și‑o închipuiau milostivă și îndurătoare cu droaia ei neobișnuită de copilași. Dar povestea copilăriei lor cu Domnica cea milostivă începe hăt de mai departe – de la o străbunică adusă dintr‑o lume străină ostricenilor.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
    Introduceți aici numele dvs.