Din totdeauna am iubit, enorm de mult, călătoriile cu trenul.
Farmecul, noblețea pe care îl dă un tren, bate de departe celelalte mijloace de transport. Mai auzi o bârfă, un sfat, cu alte cuvinte ceva pitoresc și câteodată povești pline de haz.
Din nefericire, după Revoluție, transportul pe căile ferate din România a devenit, pentru o perioadă de timp, unul dezastros, lipsit de investiții, doar plasat pe combinații, gen Nicolaiciuc, iar ce a fost mai bun ”s-a rupt de stat” la un moment dat și a devenit privat, vezi GFR.
Recent, am călătorit cu trenul pe ruta Suceava-Cacica.
Sincer să vă spun aveam ceva emoții înainte de a intra în tren, de fapt erau emoțiile copilărie care au rămas de-a lungul anilor.
Recunosc, trenul cu care am fost, era unul curat, călduros, plăcut, iar distanța pe care am petrecut-o s-a încadrat în timpul oferit de CFR.
Pe tot parcursul drumului am privit pe geamul mare al vagonului. Am văzut câteva căprioare, stăncuțe, uliul, multă mizerie pe traseu, iar o tristeațe a venit în momentul în care am zărit stațiile de tren. Multe din ele lăsate în paragină, semn al neputinței statului român de a conserva ceva ce a fost construit cu ani în urmă.
Infrastructura ferioviară a oricărui stat, dacă este pusă la punct, rezolvă multe probleme. Trenul este un mijloc de transport relativ ieftin, după cel maritim, și pitoresc.
Experiența recentă avută pe traseul Suceava-Cacica, m-a făcut să-mi doresc a mai circul cu trenul.
Dan Șarpe