Motto:
„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție”
(Decalog, Porunca a V-a)
Atunci când Iisus a fost întrebat care sunt cele mai importante legi ale Decalogului Acesta a răspuns: „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată fiinţa ta, să nu ai alţi Dumnezei în afară de Mine!” şi „Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi!” pentru că toate celelalte derivă din acestea. Explicaţiile sunt descrise in Evanghelie.
Şi totuşi, cum rămâne cu porunca a V-a? Ea nu prea pare a fi conexată cu cele două Legi specificate de Mântuitor. Desigur că prima reacţie ar fi să-i găsim totuşi legătura cu legea iubirii aproapelui, iar pentru aceasta putem căuta şi găsi storge (iubirea părintească) între cele patru definiţii ale iubirii din cultura greacă.
Totuşi, apare o dilemă atunci când situaţiile concrete din viaţa multora aduc argumente împotriva respectării acestei legi. Cele mai numeroase sunt abuzurile manifestate de către părinţi asupra copiilor (când forţa fizică a adulţilor este mai mare) sau invers, când copiii abuzează părinţii (când forţa fizică a copiilor este mai mare decât cea a părinţilor). În aceste cazuri întrebarea firească este: mai este aceasta o familie? Mai sunt îndeplinite condiţiile specificate în Legea a V-a? Desigur că dispariţia iubirii părinteşti, a relaţiei părinte-copil anulează conceptul de familie aşa cum este percepută la nivel divin. Membrii familiei devin nişte străini, iar convieţuirea alunecă către respectarea măcar a celorlalte legi ale Decalogului, respectiv iubirea aproapelui, aspect care trebuie să se întâmple, chiar şi prin voinţă unilaterală numai de dragul de a reface conexiunea la Legile Divine, pentru a intra în armonie cu firescul transcendental, cu Dumnezeu, luând ca implicită respectarea primei legi, a Dumnezeului unic.
Copiii sunt fructul dragostei dintre mamă şi tată, iar într-o familie firească părinţii sunt cei care trebuie să se îngrijească de creşterea şi formarea copilului ca apoi, aceasta, ca adult, să fie capabil ca să-şi ia viaţa în propriile mâini. Cred că cinstirea mamei şi a tatălui ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi are o semnificaţie mult mai adâncă. Nu-i vorba doar de un respect formal pentru părinţi de dragul diferenţei de vârstă sau de cea de stăpân al casei sau din pură simpatie, ci mai degrabă una de natură intelectuală. Părinţii sunt pentru copiii lor prima sursă de cunoaştere. Înţelepciunea acumulată datorită experienţei de viaţă (şi nu numai) este un bagaj ce trebuie transmis copiilor. Ei, copiii, au obligaţia să-l primească pentru a putea supravieţui provocărilor vieţii, „de a trăi mult pe pământ”. Aşadar, semnificaţia Legii se intersectează cu transferul de înţelepciune iar relaţia de iubire este una conjugată cu respectul ce trebuie acordat învăţătorului. Este un respect ce se naşte din sine, implicit, datorită emanaţiei intelectuale.
Iată de ce învăţătoarea, profesorul de la şcoală este adesea asociat cu un părinte! Să fie o întâmplare? Cred că, de fapt, e o revelare firească a puterii acestei Legi transpusă în plan social extins. Se pare că Legea Divină pledează înspre asocierea relaţiei profesor-elev către cea de părinte-copil pentru că elevul este beneficiarul înţelepciunii profesorului cu acelaşi scop primordial. Rămâne ca administrarea acestei relaţiii să fie păstrată în parametrii firescului interuman, orice deviere ducând la anularea ei. Aşadar, validitatea Legii şi aşezarea ei pe coordonate divine implică realizarea conexiunii dintre învăţător şi elev (sau cea dintre maestru şi discipol) asemănătoare cu cea dintre părinte şi copil. Deducem de aici că pentru transferul de înţelepciune este necesară realizarea unor condiţii de comunicare care nu au voie să vicieze calitatea mesajului. Asemenea transferului de Lumină, învăţatorul trebuie să fie sursa, care reprezintă o emanaţie, iar elevul, receptorul, care trebuie să fie un aspirator de înţelepciune (asemenea unui burete), o contracţie. Când acest canal este pe deplin funcţional Legea a V-a din Decalog este îndeplinită integral.
Deschiderea unui astfel de canal de comunicaţie se poate realiza numai dacă urechile elevului se deschid (adică este dispus şi să vrea să primească învăţătură) pentru că numai aşa se pot deschide buzele maestrului pentru a dărui înţelepciune. Aceasta este prima învăţătură iniţiatică din Legile Kybalionului prin care deducem că adevărata invăţătură se dăruieşte, nu se vinde! Este una din condiţiile de evitare a vicierii comunicării fireşti dintre maestru şi discipol. Adevăratul maestru este o emanaţie de înţelepciune asemenea soarelui. Elevul cu urechile-i deschise este asemenea pământului care îi primeşte lumina şi căldura pentru a rodi.
Se întâmplă adesea ca elevul să acumuleze învăţătură într-un ritm mult mai alert ajungând să-şi depăşească maestrul (sau în plan familial, copilul să-şi depăşească părinţii). Ne punem întrebarea: cum mai poate fi respectată, în aceste condiţii, Legea a V-a? Pare imposibilă o asemenea conexiune mai ales când părinţilor (sau invăţătorilor) le pică greu această schimbare. Se pare că problema nu este a discipolului pentru că el are obligaţia să-şi depăşească în Cunoaştere maestrul, – asta înseamnă cu adevărat evoluţia! – ci mai degrabă în orgoliul rănit al profesorului (sau al părintelui). Dacă maestrul nu poate depăşi acest moment, discipolul este obligat, pentru propria-i evoluţie să-şi caute alt maestru, sau să-şi aleagă propria sa cale, ca învăţător – să emane.
Gnosticii sufiţi cataloghează această situaţie ca o inversare de roluri: maestrul devine discipol, iar discipolul maestru. Tânărul devine bătrân, iar bătrânul tânăr. Nu e vorba de vârstă ci de înţelegerea zicalei: „cine nu are bătrâni să şi-i cumpere!”. Această rocadă se poate întâmpla firesc atunci când se renunţă la egou, iar ea este posibilă pentru cei cu un nivel ridicat de erudiţie. Tocmai acesta este diferenţa esenţială dintre un înţelept şi un inteligent: egoismul. Unul emană, celălat absoarbe. Aşadar, acceptarea inversării rolurilor duce implicit la aşezarea în parametrii fireşti ai legii parentale din Decalog. Da, părintele devine copil, iar copilul părinte. E consecinţa firească a evoluţiei care e, de asemenea, tot o lege divină. Însă, prin acest aranjament, condiţiile Legii a V-a din Decalog sunt rescrise, chiar şi pentru familia bilogică. Rămâne ca cei ce se simt ofensaţi de această schimbare să reuşească să-şi depăşească frustrările ca să se aşeze firesc în matca divină. E greu de acceptat, dar cei-deveniţi-copii trebuie să-şi respecte copiii-deveniţi-părinţi pentru a avea viaţă lungă pe pământ. Este, aşadar, o reaşezare în termenii Legii a relaţiei familiale, în cazul bilogic, şi/sau Familiale, în cazul relaţiei gnostice, ambele ducând la armonizarea relaţiei interumane, dar şi în raport cu divinitatea.
De aceea: „în Univers nu există nimeni care să fie fără Tată sau fără Mamă” şi „sălăşluind în Mintea Tată-Mamă, copiii muritori sunt acasă” (Kybalion)
Gabriel Todică