Ce premoniţie a avut Antoni Gaudi pentru „Sagrada Família” („Sfânta Familie”)? Să fie vorba doar de inspiraţia asupra construcţiei bisericii din Barcelona sau, prin titlu, ridicarea familiei la rang de sacru? Era nevoie de această accentuare în condiţiile date de viturţile şi viciile societăţii omeneşti de acum un secol şi jumătate? Să fi fost doar necesitatea de slăvire a familiei divine – Iosif, Maria şi Iisus – sau o aducere în atenţie a sacralitaţii relaţiilor familiale din societate?
Cert este că la mai bine de un secol de la deschiderea construcţiei, familia a devenit o ţintă. Nu mai e loc de venerare. Asta se observă în pledoaria politică a contemporaneităţii. De ce să devină o relaţie firească ancestrală obiectul unui atac de subminare, de anulare a firului transcendental divin? De ce se doreşte anularea relaţiilor familiare construite pe fundamente solide, creştine? De ce să nu mai ai voie să-l numeşti pa tată, „tată”, iar pe mamă, „mamă”?
Privind la promotorii acestei ideologii, majoritatea arborând curcubeul ca un paravan de acoperire divină peste perversiunile proliferate de acest grup (trebuie precizat că curcubeul este semnul prin care Dumnezeu îşi certifică legământul Său făcut cu omenirea) precum şi alte drapele cu rol de mască pentru ipocriziile inimaginabil de imbecile aduse relaţiilor fireşti dintr-o societate. Este suficient să priveşti la acţiunile lor şi nu ai cum să nu-ţi dai seama că ele încalcă fragrant Legile Decalogului (biblic), care e considerat fundamentul relaţiei fireşti dintr-o societate, fundament construit prin mijlocirea lui Moise prin Cuvânt divin. Ei bine, sunt oameni care consideră că aceste legi nu le sunt dedicate, ci ele pot fi încălcate tot prin voinţă divină. Cine sunt ei? Sunt cei ce cred că restul omenirii trebuie să-i slujească, iar ei sunt mai presus de orice lege şi chiar de Lege.
„Sapiens” este o carte care ascunde printre rânduri asemenea idei. Viziunea interesantă, pur pragmatică, asupra evoluţiei umane este într-adevăr halucinantă. Rolul evolutiv al omenirii este dat, în rezumat, de puterea indivizilor de a obţine controlul, de a conduce, iar autorul, N. Y. Harari, care întâmplător (sau nu) este şi secundul lui Klaus Schwab de la Forumul Economic Mondial (o instituţie autoimpusă ca autoritate de nivel mondial – în fapt, o altă mască), prezice că viitorul nu este în acord cu instituţia familiei, ci a indivizilor solitari. Chiar el explică şi de ce: individul este uşor de manipulat, de sclavizat prin manipulare, prin creditare bancară, prin mecanisme socio-politice. Familia este un obstacol imens în acest deziderat deoarece ea a oferit din totdeauna suport pentru membrii săi: a oferit locuinţă, un loc de dormit, suport fizic şi psihic, tratament în caz de boală, confort financiar în caz de necesitate oferind tinerilor posibilitatea de a-şi construi propriul cămin prin efortul comun al întregii familii (extinse). Nu sunt departe vremurile când tinerii căsatoriţi parcurgeau un ritual de nuntă în care se desprindeau de părinţi pentru a-şi construi propriul cămin, ritual la care participa întreaga comunitate, bucurându-se la nuntă de tinerii insuraţei, dar participând apoi cu întreg satul la construcţia noii lor case. Ei bine, acest lucru a fost subminat, iar dacă astăzi nu se mai întâmplă aşa, nu-i deloc o întâmplare. Putem pretinde că sunt consecinţele evoluţiei societăţii, dar oare aceste consecinţe nu sunt ele programate la nivel subtil? Hai să aruncăm o privire asupra modului de organizare a unei nunţi! Acum vreo 30-40 de ani, tot ce se strângea la o nuntă era pentru susţinerea noii familii. Nunta se făcea în curtea casei, cu muzicanţi plătiţi, cu mâncare făcută în casă cu ajutorul unor femei pricepute din sat, băutura era tot din casă, astfel încât mai bine de 90% din ce se strângea la nuntă era pentru miri. Astăzi, nunta este la local, cu rochie de mireasă achiziţionată special pentru eveniment, locaţia de desfăşurare a petrecerii este la un local unde totul se plăteşte, de la mâncare, până la muzică, fotografi, cameramani, dansatori etc. astfel încât mirii abia dacă mai rămân cu 10% din ceea ce s-a adunat. Cine este câstigat acum? În niciun caz familia. Mirii râmân cu imaginea unei nunţi opulente şi cam atât…
Şi cum să mai distrugi o familie tradiţională? Ei bine, ea se face prin dizlocarea mentală a coeziunii familiei. Se induce ideea de modernism. Copiii sunt educaţi (în niciun caz în familie) că trebuie să fie independenţi, să aibă propria opinie – de preferat cea indusă de sistemul de învăţământ – şi chiar să nu ţină cont de înţelepciunea ancestrală (care poate veni prin folclor sau prin sfintele scripturi, ambele fiind intrinseci în cadrul unei familii). Nu sunt departe vremurile când Sfânta Scriptură era ridiculizată prin politică de stat. Astăzi observăm reluarea aceleiaşi practici sub pretextul neoliberalismului (sau neomarxismului) ce se prezintă ca fiind un factor progresist, de fapt o altă mască sub care se ascund alte acţiuni distructive asupra societăţii tradiţionale.
Un subiect care poate deveni tabu, din cauza efectului devastator asupra mentalului colectv datorită ingineriei psihologice cu care s-a lucrat şi a reuşitei acestui experiment, este ceea ce generic s-a numit şi se numeşte „feminism”. Nu-i vorba de egalitatea de şanse (chiar şi între sexe) care este cu totul altceva, ci extragerea femeii, în special a mamei, din sânul familiei. Cultivarea ideii că ea nu trebuie să stea sub autoritatea soţului a fost primul pas înspre distrugerea familiei tradiţionale. Astăzi, dacă deschizi acest subiect, sunt multe femei care vor sări de fund în sus considerându-se atinse în orgoliul lor feminist. Asta pentru că a lucrat foarte bine propaganda uzurpatoare a familiei tradiţionale. Au trecut foarte mulţi ani de când mama nu mai este casnică şi este considerată o normalitate ca ea să fie salariată, în câmpul muncii. Nu mai trăim vremurile când femeia era casnică şi se ocupa exclusiv de creşterea şi educarea copiilor, de menaj, de gătit, de croitorie, de cântat, de moşit, de stabilirea armoniei casnice, de protecţie spirituală. Soţul era responsabil cu mărirea avuţiei casei, iar mamei îi revenea rolul de a-l administra cu chibzuinţă şi de a educa copiii în acest scop. Iată că femeia era „piatra din casă” dar nu ca o povară cum s-a indus subversiv această idee în vremurile progresiste postbelice, ci ca temelie, ca bază de susţinere a unei gospodării. Ce femeie mai poate înţelege acest aspect sub impulsul prelucrării mintale moderniste? Subiectul capătă conotaţii grave, chiar isterice pentru cineva cu gândire simplistă, viciată de propaganda exaltării femeii în câmpul muncii. Implicaţiile extragerii femeii din centrul familiei sunt dezastruoase, dovadă fiind decăderea morală şi spirituală a societăţii. Cauzele nu sunt aşa-zişii factori perturbatori, ci ruperea reperelor de moralitate pe care mama le impunea prin educaţia copiilor în familie. Chiar dacă azi ea este în continuare în centrul familiei, forţa ei este cu mult diminuată datorită timpului pierdut pe activităţi extrafamiliare.
Totuşi, determinarea femeii – şi rolul ei sacru – a făcut ca familia să mai aibă coeziune în spaţiile geografice caracterizate de o putere spirituală ridicată. Să vedem acest aspect important! Şi nu e vorba numai de creştinism, ci de întraga forţă spirituală în întregul ei, indiferent de religie!
Atacul asupra familiei tradiţionale va continua atâta timp cât cei ce se cred superiori Omului nu vor fi reduşi la tăcere. Puterea lor e tot în familie, doar că familia lor este cultivată a rămâne coezivă şi e una de nivel extins, extrastatal. Ei ştiu ce înseamnă asta! Aplică dubla măsură: pentru ei se aplică taman pe dos regulile pe care le pretind societăţii. Dar dacă omenirea conştientizează această lucrare, forţă ei de impunere se risipeşte. Este suficient să ştim (chiar dacă în aparenţă nu putem face nimic ca indivizi) pentru că dacă ştim, gândul nostru are puterea de a produce reacţiunea. E primul pas pentru realizarea trinitaţii gând-cuvânt-faptă.
Un alt asalt deja instituit este prin amestecarea raselor. Inamicii Omenirii nu vor o rasă pură pentru că intervin diferenţe de cultură, mentalitate, religie care subminează coeziunea familiei. Desigur că la nivel propagandistic este cultivată diversitatea chipurile pentru a ne mări toleranţa interumană, doar că cei ce stau în spatele acestei popagande nu aceptă intruziunea unuia cu alt ADN în marea lor familie… Deci… Să luăm aminte!
Deşi par nişte aspecte minore, trebuie să înţelegem că cele relevate au impact adânc asupra conştiinţei colective pentru că descoperirea lor prin cunoaştere pot duce la răsturnări benefice de situaţie. Prin trezirea gândirii analitice cred că vor fi din ce în ce mai mulţi cei născuţi a doua oară. Scripturile sacre fac multe referiri la aceste aspecte. Recent am găsit cu titlu revelator în Bhagavad Gita, în cartea întâi numită „Descumpănirea lui Arjuna”, o scriptură sacră asemenea Vedelor şi Upanişadelor: „Familia fiind distrusă, pier Legile eterne ale familiei; pierind Legea, fărădelegea stăpâneşte pe întreaga familie. Când stăpâneşte fărădelegea, femeile se depravează; depravarea femeilor duce la amestecul castelor. Acest aspect aduce infernul, nu numai pentru cel ce-şi ucide familia, dar chiar pentru familie; străbunii lipsiţi de ritul turtelor şi al apei [echivalent cu ritualul de pomenire creştin] cad în infern. Prin aceste păcate ale celor care îşi ucid familia, care produc amestecul castelor, sunt răsturnate legile eterne ale castei şi ale familiei. Celor care strică legile familiei, infernul le este lăcaşul orânduit” (40-44).
Ei bine, trebuie să înţelegem prin termenul de „familie” şi „castă”, nu doar familia restrânsă, ci şi familia extinsă şi cea de neam, de ţară. Ce a suportat România în ultimii 35 de ani nu este numai un atac orientat către celula fundamentală a societăţii, aşa cum defineşte Constituţia familia, ci către însăşi noţiunea de Neam. Prin urmare, cei ce au făcut-o sunt clar instrumentele infernului, aşa cum reclamă textul. Doar că România este doar un teritoriu supus aceleiaşi mizerii de nivel planetar promovată şi pusă în aplicare de o familie de nivel planetar care se pare că are cunoştinţă de aceste implicaţii sacre şi care le aplică dar şi obligă la implemetarea lor în sensul distrugerii tuturor Familiilor cu excepţia celei din care ei fac parte, Familie pe care o censideră predestinată a fi dominatoare absolut.
Rămân la părerea că însăşi conştientizarea pericolului, chiar dacă este de nivel planetar, la nivel individual produce efecte puternice de contracarare. Până la urmă, picătură cu picătură se face un ocean, iar suma conştiinţelor individuale poate produce efecte de nivel planetar în folosul întregii umanităţi anulând efectul forţelor infernale. Să luăm aminte!
Gabriel Todică