„SĂRBĂTORI RELIGIOASE – 2 ianuarie

    0
    128

    Ortodoxe
    Sf. Ier. Silvestru, episcopul Romei; Sf. Cuv. Serafim de Sarov

    Greco-catolice
    Sf. papă Silvestru

    Romano-catolice
    Ss. Vasile cel Mare şi Grigore din Nazianz, ep. înv.

    Sfântul Ierarh Silvestru, episcop al Romei, este pomenit în calendarul creştin ortodox la 2 ianuarie.

    S-a născut la Roma şi a trăit într-o vreme de mari frământări şi schimbări în viaţa religioasă a Imperiului Roman, fiind martor atât al persecuţiilor împotriva creştinilor, ordonate de Diocleţian (284-305), cât şi al recunoaşterii şi răspândirii creştinismului din vremea lui Constantin cel Mare (306-337).

    Sfântul Silvestru a fost cel care l-a botezat pe împăratul roman Constantin cel Mare (306-337).

    Sfântul Mare Împărat Constantin, considerat de Biserică întocmai cu Apostolii, a emis, în 313, Edictul de la Mediolanum (Milan), prima recunoaştere oficială a creştinismului, prin care se punea capăt persecuţiilor împotriva creştinilor şi se garanta libertatea credinţei şi a cultului.

    Sfântul Silvestru a murit la o vârstă înaintată, în anul 335.

    • Sfântul Cuvios Serafim de Sarov este unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi pe care i-a dat Biserica Ortodoxă Rusă.

    S-a născut în 19 iulie 1745. La 17 ani, cu binecuvântarea mamei sale, a intrat în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare şi virtute monahală. A fost tuns monah după opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, primind numele Serafim („înfocat”, „arzător”).

    După moartea duhovnicului său, a primit încuviinţarea de a se retrage în singurătate, în adâncul pădurii, la câţiva km de mănăstire. Acolo şi-a făcut o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, un loc care închipuia Sfântul Munte.

    În urma unor ispite puternice, a hotărât să lupte ca stâlpnicii de odinioară şi a petrecut o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stâncă în picioare, sau îngenuncheat, repetând fără încetare rugăciunea vameşului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Astfel, Sfântul Serafim a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gândurilor.

    S-a întors între semenii săi, plin de har şi lumină.

    „După ce s-a făcut părtaş de bunăvoie Patimilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecând pe rând prin starea de vieţuitor în obşte, sihastru, stâlpnic şi zăvorât, acest bătrân mic de statură, înveşmântat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii săi, plin de har şi lumina Sfântului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreţiei spirituale, şi a devenit pentru tot poporul rus un adevărat ‘apostol’, martor şi propovăduitor al Învierii.” (Vieţile Sfinţilor)

    Uşa chiliei sale era deschisă tuturor şi avea o bucurie cu totul specială faţă de cei păcătoşi care veneau la el pocăindu-se. Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”. Blândeţea sa neobişnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa sa îi smerea pe cei mândri, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca şi pentru oamenii din popor, chilia sa era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvântare deveneau adevărate întâlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieţii lor.

    „Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoşilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea şi mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvânt pe care i-l descoperea Dumnezeu, şi acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor. A vindecat în chip minunat pe mulţi, ungându-i cu uleiul din candela sa sau dându-le să bea din izvorul numit mai apoi ‘puţul lui Serafim’, aflat în apropierea mânăstirii, în ‘pustia cea apropiată’, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezele. I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, pentru morţi şi vii, încât îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele credincioşilor”. (Vieţile Sfinţilor)

    În calendarul creştin ortodox, Sfântul Serafim de Sarov este sărbătorit de două ori, la 2 ianuarie (1833), dată la care sfântul a trecut în veşnicie, şi în 19 iulie, ziua sa de naştere, precum şi ziua când a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă, în 1903.

    Slujba de canonizare a Sfântului Cuvios Serafim de Sarov a avut loc în prezenţa familiei imperiale, a ţarului Rusiei, Sfântul Mucenic Nicolae al II-lea (prăznuit la 4 iulie), a sute de mii de credincioşi şi a unui sobor de slujitori condus de mitropolitul Sankt-Petersburgului şi al Ladogăi, Antonie. (sursa: vol. „Vieţile Sfinţilor”) AGERPRES/(Documentare – Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)”

    Material preluat în totalitate de pe site-ul Agerpres

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
    Introduceți aici numele dvs.