– Cum crezi tu că ai putea cuceri o ţară?
– Intru cu tancurile…
– E o soluţie, dar înseamnă costuri… Oameni, tancuri…
– Păi un razboi implică costuri!…
– Normal. Dar e şi aici un management. Dacă nu-ţi permiţi costurile, nu mai ţii războiul. Altfel, îl pierzi din start.
– Păi, da!
– Şi totuşi, cum o poţi cuceri altfel, la costuri mai mici?
– Fără tancuri.
– Cum?
– Generez o revoluţie!
– Hm, e cea mai bună soluţie! N-ai nevoie decât de câţiva luptători bine camuflaţi, deci nici măcar haine militare nu trebuie. În cel mai bun caz, o banderolă pe mână, sau o eşarfă la gât, ca semn distinctiv, să nu se împuşte între ei.
– Păi e reţetă sigură, verificată deja. Cred că România e prima reuşită pe o aşa strategie. E relativ nouă… Sau veche dacă privim câţi ani au trecut.
– E reţetă veche. Prima aplicare e amintită în Iliadă.
– Unde ai citit tu de revoluţie acolo?
– E trucul cu calul troian.
– Cum adică?
– Aşa e şi cu revoluţiile astea fabricate: bagi în cetate soldaţii camuflaţi şi-i activezi la comandă. Azi se face prin servicii de spionaj… Caii troieni au alte forme.
– Mda! Şi te poţi folosi de nativii frustraţi ca să te ajute. Deşteaptă manevră!
– Păi a mers în România, a mers şi în Ucraina, şi prin Siria… Cred că înainte de România a fost Afganistanul ca poligon de încercare… Au reuşit în primă fază, dar s-au deşteptat. Şi nu au avut un imn în acest sens!
– Acolo s-au trezit şi s-au eliberat prin acţiunile de partizanat, de gherilă. Probabil că trebuie să-ţi ajungă cuţitul la os ca să reacţionezi, altfel rabzi ca… românul…
– Păi cred că o componentă importantă după ce ocupi o ţară este să poţi să o administrezi cum îţi convine. În Afganistan n-a mers. În România e cu brio! Oare de ce?
– Cred că iluziile au fost mai puternice aici. Afganii au avut şi ei iluziile lor dar s-au trezit mult mai repede decât sperau ocupanţii…
– Şi care ar fi acele iluzii?
– Mirajul „demograţiei”, promisiunile unei vieţi minunate, apoi ştergerea memoriei prin mass-media, prin şcoală…
– Şi afganii n-au avut şi ei parte de aşa ceva?
– Toţi au primit tratamentul acesta. E reţetă verificată! Doar că la ei conştiinţa colectivă a fost mai puternică. S-au trezit din minciună şi au găsit calea de a se uni în gândire. Apoi au acţionat ca picătura chinezească. Ştii ce-i picătura chinezească, nu?
– O metodă de tortură folosită de chinezi, când cel torturat era legat fedeleş sub un jgheb prin care cădea apă în picuri rari peste ţeastă. În timp, apa erodează, iar supliciul devine cumplit. Lent şi cumplit.
– Da, aşa-i. Afganii au acţionat sistematic, făcând pe ocupant să constate că balanţa războiului, a administrarii ţării este pe pierdere. Aşa că au plecat. Singuri. O victorie ca cea aplicată de Mahatma Ghandi în India.
– Ce? Aia cum a fost?
– Indienii au boicotat toate firmele englezeşti, adică ale ocupantului, colonizatorului, la sugestia lui Ghandi. Aşa că a devenit nerentabil să mai deţii afacere în India. Deci, tot pierderea economică i-a făcut să plece.
– Şi crezi că în România se poate la fel?
– Orice şi oriunde se poate. Dar numai dacă toţi acţionează ca unul, uniţi într-o gândire colectivă, adică în conştiinţă.
– Şi vezi tu că s-ar putea face aşa ceva şi în România?
– Se poate, dar nu ştiu dacă imnul e suficient ca să se trezească…
– Eşti ironic!
– Nu. Doar constat. Românii încă nu ştiu care le e prioritatea. Renunţă la binele colectiv în favoarea celui personal. Asta e tocmai lipstă de conştiinţă. Poate că încă nu le-a ajuns cuţitul la os!… După ocupaţia sovietică au dovedit că pot fi unul, luptând în munţi… Ştiai că tocmai acest partizanat i-a determinat pe sovietici să plece?
– Tot din cauze economice?
– Păi dacă explodau trenurile cu export pentru URSS, au tras linie şi au zis că e mai bine să-i lase pe români în pace, să nu şi-i facă duşmani, ci prieteni. Au schimbat tactica şi iată că a mers!
– Să înţeleg că într-un fel, ceva similar e şi cu Ucraina?
– Te referi la „operaţiunea militară”? E ceva ceva acolo… Nu ştiu dacă e important pentru ruşi să o ocupe dintr-o dată. Cred că ar fi costisitor de administrat în aceste condiţii de ostilitate. Aşa că merg cu paşi mărunţi în speranţa că poate şi ucrainienii se trezesc în conştiinţă şi realizează cine e de fapt ocupantul… Maidanul a fost tot o „revoluţie”, cred că te-ai prins! Şi ar fi o problemă similară ca în Avganistan când SUA a sprijinit pe muhajedinii (partizanii afgani) ca să-i alunge pe sovietici (şi i-a alungat) ca apoi să se instaleze ei ca administratori. Doar că asta a dus la mişcarea talibană. Ocupaţia s-a făcut tot pe ostilitate. Până la urmă, ce au semănat, aia au cules. Cred că ruşii nu vor să facă aceeaşi greşeală în Ucraina. Conştiinţa asta colectivă trebuie să fiarbă la foc mic pentru a se obţine aurul…
– În Iran tot o „revoluţie” ca asta-i?
– Tu ce crezi?
[…]
Gabriel Todică