1 aprilie 1941. O zi când Neamul Româneasc a mai dat Ortodoxiei mulți sfinți. Sfinții Neamului Românesc!
Las mai departe o pagină din Istoria Românilor, respectiv din Bucovina de Nord, pământ românesc, intitulată
Drama românilor din Regiunea Cernăuți
Masacre, deportări, foamete în 1940–1941, 1944–1947
Mulțumesc celor care au scris-o, mi-au trimis-o, respectiv: coordonatorului Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, texte de Alexandrina Cernov, Ștefan Purici, Petru Grior, Ion Nandriș, Dumitru Covalciuc, Maria Toacă‑Andrieș, și prietenului Sebi (cel care mi-a trimis-o).
Cartea a apărut, în anul Centenarului; cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.
Să nu-I uităm pe cei care au crezut, și-au dat viața pentru patrie, credință și familie. Bunul Dumnezeu să-I odihnească în pace! Veșnică Lor pomenire!
Dan Șarpe
”Abia după luni de foamete și suferință, am mâncat pe săturate
Nu știu dacă există un mai înfiorător iad decât acel adus de „eliberatori”, când românii bucovineni s‑au trezit nu doar fără Țară, ci și fără masă, fără casă, duși în pustiuri ca să sfârșească în foamete și mizerie, ca să li se șteargă urmele de pe acest pământ străbun. De altfel, masacrele de la Lunca și de la Fântâna Albă au mai continuat câțiva ani prin nimicirea românilor autohtoni de către noul regim sovietic prin împușcări, încarcerări, represiuni și exilări.
La puțini dintre cei năpăstuiți de soartă le‑a zâmbit norocul să‑și revadă glia strămoșească, să sărute, de bucurie, pragul casei. Majoritatea celor duși la moarte au rămas să zacă neîngropați sub zăpezile siberiilor de gheață, prin pustiurile kazahe rătăciți, fără cruci la căpătâi și nebociți. Aurora Opaiț din Pătrăuții de Jos, raionul Storojineț, a fost printre norocoșii care au trecut prin infernul calvarului stalinist, dar au reușit să supraviețuiască. Deși au trecut de atunci peste 70 de ani, se cutremură toată. Îi îngheață și acum sângele în vine, iar lacrimile îi curg șiroaie și azi, când își amintește de acele zile negre, de foametea și chinul durerii.
„Să nu mai treacă nimeni prin iadul ce a înghițit de vii multe suflete de români. Pe noi, probabil, ne‑au salvat rugăciunile mamei către Dumnezeu. Suflete nevinovate, am trecut prin focul iadului aici, pe pământ, în pustiurile înfiorătoare ale Kazahstanului. Oamenii își dădeau duhul în chinuri, înfometați și degerați”.
Primăvara, după ce a început să se topească zăpada, câmpiile sălbatice erau pline de ciori, care ciuguleau corpurile neînsuflețite, înghețate, ale românilor decedați în consecința foametei și bolilor, îngropați sub mormanele de zăpadă și gheață. Ca să nu murim și noi de foame, cum numai a sosit luna martie, împreună cu frații Aurel și Dragoș, Dragușel, cum îl alintam, căci era cu doi ani mai mic, am hotărât să fugim, înțelegând că mama, după ce a dat pe mâncare toate lucrurile luate de‑acasă, nu mai are ce vinde și, deci, nu va mai avea cu ce hrăni atâtea guri înfometate. Când însă am ajuns în Ural, l‑am pierdut pe fratele cel mai mare, adică pe Aurel, rămânând doar cu Dragușel. Nu aveam bani ca să ne cumpărăm bilete la tren pentru a merge mai departe, nici de mâncare. Sleiți de puteri din cauza foamei și istoviți, ne mâncau păduchii, nu ne mai puteam ține pe picioare, cădeam. Așteptam până trenul se pornea din gară, apoi ne urcam repede și ne ascundeam în toaletă, unde puteam.
Când am ajuns în Celeabinsk, miliția a aflat că în trenul în care călătoream se ascunseră niște bandiți, au înconjurat vagoanele și ne‑au descoperit și pe noi. Ne‑au dus în gară la postul de miliție. Văzând că nu știam rusa, au găsit și un translator, care ne‑a întrebat de unde venim. Am mințit că venim de la bunei și mergem acasă, la părinți.
Fratele, de slăbit ce era, a leșinat. Ne‑au dus la o casă de copii, unde ne‑au hrănit și ne‑au spălat, căci eram bucșiți de păduchi. Eram numai oase și piele, nici nu puteam vorbi de foame. După zece zile ne‑am mai revenit. Pe mine m‑au dat la FZO, unde șase luni am învățat meseria pentru a munci la fabrica de turnare a metalelor din Celeabinsk.
Mergeam la Dragușel de două ori pe lună, căci mai des nu aveam posibilitate. Iar băieții cei mai mari de acolo, știind că e român, își băteau joc de el, snopindu‑l în bătăi. Odată au încercat să‑l înece. El însă era isteț, știa a înota și tot pe sub apă a ajuns la alt mal al râului. Niște oameni, văzându‑l gol și tremurând de frig, i‑au dat o cămășuță și l‑au hrănit, apoi l‑au adus la casa de copii. Fratele se îmbolnăvi, era în gura morții și directorul, fost militar, mobilizat de pe front, dar om foarte bun, a venit și mi‑a spus că Dragușel e foarte bolnav și se teme să nu moară, trebuie internat în spital. Fratele însă nu vroia nici în ruptul capului, avea frică să nu‑l las acolo și să nu plec singură acasă. Am stat trei zile cu el în spital, apoi i‑am promis să‑l vizitez mai des.
După ce toamna am terminat școala, ne‑au dus la lucru într‑un lagăr dintr‑o pădure, unde își ispășeau pedeapsa 600 de criminali. Eram un grup de adolescente, iar un militar dintre cei care ne păzeau, un căpitan, a spus: „Măi fetelor, voi toate o să fugiți de aici, căci câte au fost, toate au spălat putina”. Așa a fost, căci nu mă părăsea gândul să ajung cât mai repede acasă.
După ce am primit salariul, am adunat ceva bani de drum, la 7 noiembrie, de ziua revoluției, când era parada și nimeni nu ne păzea, am părăsit neobservată lagărul și m‑am dus la casa copilului și i‑am spus directorului că‑l iau pe Dragușel și plecăm acasă.
Om bun la suflet, directorul ne‑a scris și o adeverință, să avem cu noi măcar un document, iar bucătăresele ne‑au pregătit de‑ale gurii de drum. Seara, directorul ne‑a condus până la gară, de unde am luat trenul până la Harkov. L‑am lăsat în gară pe Dragușel, cu merindele în trăistuță și am mers la casă să cumpăr bilet. Dar bandiții i‑au smuls din mâini trăistuța și au fugit. Astfel am rămas din nou fără mâncare, căci la magazine se vindea totul pe cartelă, dar noi nu aveam documente.
Am călătorit trei zile fără mâncare. Din Harkov am luat trenul spre Odessa, iar când ne‑am văzut ajunși acolo, ne‑a părut că am nimerit în rai. Îi auzeam pe oameni vorbind românește, ne‑am dus cu niște femei din sat la tren, dar nu aveam pașapoarte, căci aici era frontiera și militarii sovietici controlau pașapoartele. O femeie a spus că suntem copiii ei și așa am ajuns la Cernăuți, cu ajutorul Celui de sus”.
Când au ajuns la Cernăuți și au coborât din tren, de bucurie Aurora a sărutat pământul și îi curgeau lacrimile șiroaie pe obraji. Dar Pătrăuții erau încă departe. Erau morți de foame și au observat că, în stradă, o femeie vindea mălai și lapte. S‑au apropiat de ea, întrebând‑o cât costă. Femeia i‑a privit, apoi a întrebat de unde vin și încotro țin calea. Când a auzit că vin din Kazahstan, le‑a dat mălai și câte o căniță de lapte, fără să ia vreun ban, spunându‑le: „Măi copii, mâncați de sufletul bărbatului meu, care a fost omorât pe front”.
„Abia atunci, după luni de foamete și suferință, am mâncat pe săturate și i‑am mulțumit femeii!””