Festivalul Ion Cozmei, ediția a IV-a, a mai scris o pagină de istoria literaturii române distribuită vineri, 13 mai 2022, în municipiul Suceava.
Pentru a-L înțelege pe Maestrul, recomand cartea scrisă de bunul meu prieten, Constantin Hlusneac, Ion Cozmei – O stea a Bucovinei viața și opera.
Las veșnicie câteva rânduri.
Dan Șarpe
„V.2.D. DEMERSURI COMPARATISTICE PRIVIND TRADUCERILE ROMÂNEŞTI din poezia lui ŞEVCENKO
V.2.D.1)INTRODUCERE în poetica/ poietica traducerii
Întrucât problemele sunt de strictă specialitate şi ele exced scopului acestei cărţi, vom oferi cititorului doar pe cele mai apropiate de interesul general , care au tangenţă cu lucrarea de doctorat, după cum urmează:
-pentru a nu plana nici o suspiciune, vom da explicaţiile celor două noţiuni. Aşadar, poetica este definită ca teorie a literaturii, în timp ce poietica este rezultatul unei activităţi, al unui proces de creaţie artistică.
-a traduce înseamnă a parafraza, a reda cu alte cuvinte, dintr-o limbă sursă într-o limbă ţintă. Ea a fost cultivată încă din ultimele secole dinainte de Iisus Hristos şi de-a lungul vremii asupra înţelesului cuvântului – a traduce, s-au emis păreri diferite, de unde şi noţiunea de polisemie a acestui cuvânt.
Marii creatori aveau păreri împărţite. Astfel, Tudor Arghezi nota că ,,lacătul limbilor nu poate fi descuiat cu cheile străine…poezia nu poate fi tradusă”.
Din poziţia sa de traducător, Ion Cozmei face şi el aprecieri, cărora a încercat apoi a le rămâne fidel:
-activitatea de traducere trebuie considerată ca o activitate creatoare, opera creată prin traducere având un statut specific, care o diferenţiază de ceea ce numim creaţie artistică sau operă literară de sine stătătoare.
-în complexitatea activităţii de traducere, actantul devine un cititor ideal, al cărui efort, materializat în transpunerea operei dintr-un limbaj în altul, este cel mai apropiat de ideea pe care ne-o facem despre lectură ca act creativ.
-ceea ce în original poate să fie rezultat al unei spontaneităţi creatoare, devine – în traducere – efect al unei deliberate voinţe artistice, cu atât mai preţios cu cât a fost obţinut în condiţii de mare dificultate.
-punctează condiţia ingrată a traducătorului, în special cea a traducătorului de poezie, în sensul că despre perenitatea capodoperei originale se poate vorbi fără reticenţe, dar nu în egală măsură se poate vorbi de perenitatea traducerii capodoperei, care poate deveni la un moment dat caducă, marcată de desuetudinea limbii, după scurgerea unui interval de timp.
-traducătorul trebuie să fie fidel, întâi de toate, spiritului poeziei din care traduce.
În formarea acestor aprecieri, Ion Cozmei apelează la nume consacrate: universitara suceveană de traducere literară Muguraş Constantinescu, cercetătoarea Irina Mavrodin, poetul-traducător Ştefan Augustin Doinaş.
-traducătorul trebuie să se gândească în egală măsură şi la publicul căruia i se adresează, public mereu altul, pentru că mereu alta este epoca. Traducerea ne apare astfel o activitate mereu reîncepută, niciodată definitivă, încheiată. O traducere definitivă este o utopie, de unde şi o anume amărăciune a traducătorului faţă de lucrarea sa. În acest context trebuie să recunoaştem existenţa mai multor variante ale unuia şi aceluiaşi text original, variante care comportă la rândul lor, judecăţi axiologice diferite, în raport cu talentul. Sunt date exemple de mari capodopere care au beneficiat de mai multe variante de traducere: Iliada, Divina Comedie a lui Dante, baladele lui Francois Villon, poetul rus Serghei Esenin, după cum şi Taras Şevcenko. Ca un exempu edificator, cea mai recentă variantă a Divinei Comedii, varianta George Pruteanu, se pare că e cea mai apropiată de original, dar şi cea mai bine realizată din punct de vedere prozodic.
Aprecierile-convingeri fiind formulate, traducătorul Ion Cozmei încearcă să stabilească o tipologie a traducerilor în limba română, pornind de la scriitura ireductibilă a originalului şi cultivând, în primul şi în ultimul rând, fidelitatea faţă de original, ceea ce presupune din partea traducătorului cunoaşterea şi stăpânirea judicioasă a limbii originalului. Iată care ar fi aceste tipologii de traducere:
-un prim tip de traducere aceea care şi spirit respectă originalul în literă şi spirit, mai ales când originalul este clădit în manieră clasică, păstrătoare canonică a ritmului, rimei şi măsurii versurilor în structurare strofică.
-al doilea tip ar fi o cvasi-transpunere a originalului, în care primează spiritul (sensul, fondul) textului, litera (forma şi dimensiunea) originalului suportând deviaţii, suprimări sau adăugiri operate, uneori strident, de traducător. În acest caz traducătorul (care poate apela şi la un intermediar) se bazează pe dexteritate şi lejeritate în procesul versificării, traducând textul pe ,,calupuri”. Rezultă astfel, un produs artistic cu versuri sau strofe în plus sau în minus, fără ca mesajul semantic al originalului să sufere. O practică-limită a acestui tip de traducere este transpunerea după o altă traducere, de obicei dintr-o limbă de circulaţie universală. Se înţelege că rezultatul artistic se îndepărtează şi mai mult de original.
-al treilea tip este tipul traducerii ,,literale”, care se pretează versului alb – fără rimă, ritm şi accent prozodic. Un caz limită al traducerii literale, dar un caz fericit de traductiblilitate a poeziei, este oferit de pragmatismul textului original, traducătorul constituindu-se în aceste condiţii într-un transcriptor fidel al acestuia, fără a-l înfrumuseţa prin adaosuri de epitete, metafore sau alte figuri de stil. Prozaismul deliberat al poeziei moderne şi mai ales al celei postmoderne, stă la baza unei anti-poezii ce se postulează faţă de poezia clasică sau romantică drept o Nouă Poezie…situaţie în care avem un grad avansat şi lejer de traductibilitate.
-un alt tip-traducerea imaginară, sintagmă inventată la noi de Vasile Voiculescu, pentru a-şi justifica ultimele sonete. Acest tip fixează o situaţie limită a traducerii: aceea a unui model poetic absent, a unui text închipuit. Explicaţiile sunt date de Ştefan Augustin Doinaş: ,,Voiculescu a continuat seria sonetelor de acolo de unde le-a lăsat Shakespeare, fără a traduce o operă existentă, deci nu s-a bătut cu dificultăţile vreunei limbi, nu s-a luptat cu spiritul unei epoci”.
Dintre tipurile de traduceri, Ion Cozmei este adeptul tipului de traducere în literă şi spirit, ceea ce-l face să sublinieze tranşant că spaţiul cultural a unei limbi e un tărâm de virtualităţi: cel puţin pentru limbile având aceeaşi origine (cazul limbilor indo-europene) sau una apropiată, nu există formă literară care să nu poată fi strămutată, trecută dintr-o limbă în alta. Bineînţeles, cu condiţia unui efort de creaţie.
Spre demonstraţia celor de mai sus este dată transpunerea în limba română a unui text poetic şevcenkian emblematic pentru spiritul romantic al bardului de pe Nipru, text devenit peste vreme Imnul Ucrainenilor de pretutindeni, fiind imortalizat pe acordurile unei muzici ample şi maiestuoase, specifice melosului ucrainean. Textul în cauză este de fapt, prologul baladei VRĂJITA, care conţine 12 versuri ce pot fi structurate în trei catrene strofice, respectând cerinţele stricte ale prozodiei clasice: ritm, rimă şi măsură.Textul este prezentat în două variante de traducere: traducerea ad litteram şi traducerea fidelă în literă şi spirit care a presupus un efort creator şi o intuiţie compatibilă cu sugestiile semantice ale textului iniţial, rezultând însă, o variantă românească viabilă, parcă dictată de textul ucrainean, dar dublată de sensibilitate şi ştiinţă poetică:
Suspină Nipru larg, se zbate,/ Şi vântul şuierând turbat
Apleacă sălciile înalte,/ Ridică valu-nvolburat.
Iar luna palidă-n vâltoare/ Prin nori se-arată când şi când,
Ca barca în albastra mare,/Ba apărând, ba dispărând.
Nu au cântat cocoşii încă,/ Nimeni în jur nu glăsuia,
Doar buhele ţipau în luncă/Şi-arar arţarul scârţâia.”







