= pamflet =
Întotdeauna m-am întrebat de ce la noi în România, există un apetit pentru purtatul cetăţeanului pe drumuri. Evident că prima reacţie este să-i atribui această vină Legiuitorului, pentru că, nu-i aşa, oferă legi cu multe lacune pentru acoperirea cărora cetăţeanul este nevoit să „participe” cu ţâdule suplimentare pentru a fi întocmai în cerinţele Legii (mă îndoiesc că şi în spiritul ei). Aşa că trebuie să se pună mereu în mişcare şi apoi să stea pe la alte cozi ca să-şi vadă dezideratul îndeplinit.
La început am crezut că Legiuitorul este interesat să ofere asemenea suveici pentru un câştig pecuniar al său, apoi mi-a şoptit cineva că aşa se face dacă vrei să îngreunezi scurgerea unor fonduri în direcţii lipsite de interes. Şi i-aş putea da dreptate pentru că, ce Stat are interesul să scoată banii din buzunar pentru câteva plăţi de natură socială? Şi m-am gândit: câtă foială trebuie parcursă ca să obţii un certificat de asistat social. Un exemplu m-a frapat, fiind vorba de un bătrân fără picioare, dar şi cu alte sechele de natură medicală, care a trebuit purtat la diverse comisii ca să constate că nu i-au crescut picioarele la loc. Ba să vezi că nu toţi medicii sunt autorizaţi să constate asta!… De aici tot calvarul purtărilor pe drumuri, atât al bolnavului, cât şi al însoţitorilor, rudelor etc. Evident că atunci când e vorba de banul public mulţi din decidenţi, în al căror pix stă o semnătură de aprobare, au tot felul de greţuri atunci când trebuie să se aplece asupra hârtiei– una din lanţul multiplelor aprobări, toate cu aceleaşi greţuri – pentru că undeva, in sângele nostru există necesitatea unui unguient pentru binele comun (adică cel „reciproc avantajos”, biunivoc).
Iată cum tot pe Legislativ cade vina! Totuşi, cred ar trebui să mai vedem parul din ochii noştri şi să facem câte ceva încă de la nivelul broaştei, unde ne aflăm ca cetăţeni de rând. Cred că şi de la nivelul societăţii trebuiesc ridicate semnale pentru corectarea unor astfel de deprinderi, dar cine şi cum să o facă? Până la urmă Legislativul este creat de oamenii din popor, iar poporul are obligaţia de a-l trage de mânecă!…
Dar mai cred că antrenamentul pentru purtatul oamenilor pe drumuri, atât din postura de „purtător”, cât şi cea de „purtat”se formează încă din şcoală. Ce m-a apucat? De ce cred asta? Zic că din simplul fapt că ce alocă fonduri pentru plata navetei elevului. E una din ipoteze, dar pe care doresc s-o dezvolt: Ministerul Învăţământului dă bani elevului ca să se plimbe de acasă pân-la şcoală şi reciproc. Frumoasă iniţiativă, ar spune unii! Uite ce grijă deosebită pentru elevul aflat la mare distanţă de unitatea de învăţământ, ar spune alţii! Dar eu mă intreb, oare nu-i acesta un antrenament pentru purtatul pe drumuri de la vârsta maturităţii? Cu siguranţă da! Alt răsuns nu am atâta timp cât nu se găsesc bani pentru statornicirea elevului în unitatea de învâţământ – şi mă tot gândesc aici la găzduirea în cămine pe perioada şcolii şi la asigurarea masei în cantine, care ştiu că în majoritatea liceelor există ca bază materială. Desigur că este mai ieftin să porţi elevul pe drumuri. Contabiliceşte vorbind, aşa-i! Dar oare timpul pe care elevul îl pierde pe navetă, îl ia cineva în calcul? Cu siguranţă nu! Nu există cuantificare contabilă pentru aşa ceva! Iar fără cifre sugestive, nu există motivaţie pentru luarea măsurilor de corecţie. Şi totuşi există plângeri vis-á-vis de nivelul intelectual al absolvenţilor (în continuă scădere), de proasta promovabilitate a examenului de maturitate (de la an la an tot mai scăzută, „împănată” cu tot felul de artificii pentru statistici pozitive – un fals grosolan la nivel naţional pe care toţi îl ştiu, dar se fac că nu-l observă, probabil şi din incapacitatea întregului sistem de a găsi soluţii). Şi dacă tot se apelează la statistici, urmărind cifrele s-ar putea deduce uşor că există mulţi elevi din ciclul liceal care recurg la navetă pierzând – după părerea mea – cam două-trei ore zilnic din activitatea zilnică. Chiar dacă nu ar fi nişte elevi extrem de silitori, utilizarea acestui timp în scop educativ sau măcar pentru odihnă, ar fi cu totul în folosul elevului şi în creşterea randamentului său în activitatea şcolară. Ce trebuie făcut pentru asta? O reorientare a fondurilor guvernamentale destinate navetei elevilor, către găzduirea lor în căminele şcolare şi asigurarea meselor de cantină. Această experienţă a fost aplicată în perioada antedecembristă şi cred că avea suficiente părţi bune pentru a fi luată şi acum în calcul. Mi se pare mult mai corect de a fi finanţat ASTFEL învâţământul decât finanţarea indirectă şi în fapt a transportatorilor.
Poate că în acest mod se pierde deprinderea românului de a fi purtat pe drumuri şi, cu un intelect mult mai antrenat, poate că românul va lua atitudine atunci când trebuie, va înţelege mult mai bine ceea ce-l înconjoară şi va şti, astfel, să-şi urmărească mult mai vertical scopurile din viaţă, ieşind din sfera navetiştilor de conjunctură atunci când bat la porţile unor instituţii.
Chiar dacă unii „purtători” de azi nu vor fi de acord cu mine, ar fi bine să se gândească că la un moment dat vor fi „purtaţii” de mâine şi că din această perspectivă ar trebui să punem umărul cu toţii pentru a ne simţi mai bine pe toate planurile, creând o relaţie de convieţuire firescă, decentă, adevărat creştinească în societatea noastră!
Anton Minu