Eram un tânăr copil, așa cam la vreo 6 ani, când am început să merg cu stropitul de Paști.
Acest lucru se întâmpla a doua zi de Paște, la Sighișoara, era un obicei tare frumos. Băieții mergeau cu stropitul pe la casele unde erau domnișoare.
Împreună cu alți doi-trei flăcăi înarmați cu o apă de colonie cu miros de lăcrămioare (5 lei costa un flacon), mergeam la stropit.
Știu că spuneam (cu aproximație) următoarele cuvinte: „am auzit că aveți o floricică frumoasă care trebuie stropită să nu se ofilească”.
Eram omeniți cu ouă, cozonac, dulciuri și ceva părăluțe. Pentru mine, la timpul respectiv, era ceva colosal, ceva magnific.
Ani au trecut, dar gândul la acest obicei nu a plecat.
Nu știu dacă în Ardeal, în special la Sighișoara, se mai respectă o asemenea tradiție a doua zi de Paște, dar amintirea copilărie și mai ales acel miros de lăcrămioare nu mi-a dispărut.
Dan Șarpe