– Păi cum vine treaba asta?
– Adică „vorba nu se coase la dosar”?
– Nu înţeleg!
– Simplu: cât timp n-ai nici o dovadă scrisă asupra aceea ce ai spus, poţi tăgădui spusele.
– Adică dacă avem o înţelegere verbală, nu-i suficient!?
– Nu-i suficient pentru că dacă cineva se răzgândeşte, celălalt nu poate dovedi că alta a fost înţelegerea!
– Şi atunci cum face?
– Singura chestiune ce nu poate fi tăgăduită este înţelegerea scrisă, dată în faţa unui terţ, de regulă, un notar.
– Înţeleg!… Asta ar conta în cazul unei înţelegeri… Cineva n-ar mai fi cinstit, iar vorba lui şi-o tăgăduie singur. De fapt, necinstitul îşi ucide vorba…
– Da, necinstitul ucide armonia…
– Dar dacă „vorba” ar fi o ofensă?
– Adică cum?
– Adică dacă aş adresa invective celuluilalt, aşa… de supărare!… Cum se cântăreşte vorba asta?
– Nu cred că trecerea ei în scris este benefică.
– Dar nici rostită!
– Nici rostită, dar măcar nu lasă urme!
– Oare? Chiar crezi că nu lasă urme?
– Sădeşte supărare în inima celuilalt, cu siguranţă, dar nu poate fi dovedită.
– Ce nevoie mai ai de dovadă scrisă dacă inimile sunt suferinde?
– Depinde cât de departe vrei să ajungi cu supărarea.
– Şi cum se poate repara această supărare?
– Prin iertare!
– Dar totuşi rămâne amintirea vorbelor spuse la supărare, chiar dacă a intervenit ulterior împăcarea.
– Rămâne, dar depinde de forţa iertării pentru a-i şterge urmele.
– Şi totuşi rămân urme!…
– Rămân!…
– Înseamnă că şi vorba rămâne, chiar dacă zboară!…
– Poate cu urme mai adânci!…