Veronica, o copiliță crescută la țară de către bunici, în vârstă de 7 ani, ieși într-o viteză din casă pentru a merge la școala din sat.
Pa, bunico, am plecat! Nu vreau să vii cu mine! Mă descurc!
Era în luna mai, la mijlocul lui mai, când florile te iubeau cu imaginea și mirosul lor plăcut. Liliacul, Doamne, cât de înălțător mirosea!
Fetița ieși din ograda bunicilor având ghiozdanul pe spate, iar după ce trecu de gardul casei, observă doi lilieci superbi. Unul de un albastru liniștitor, bătut, iar celălalt de un alb ca zăpada.
Imediat fetița se gândi să rupă câteva crenguțe din fiecare liliac pentru a face un buchețel doamnei învățătoare.
Fiind mai micuță de statură, Veronica nu a ajuns la liliacul cel albastru, dar avu noroc mare că tocmai atunci ieșea proprietarul și observă agitația copilei
Te ajut cu ceva, Veronica, întreba bărbatul?
Nenea Niculae, aș vrea niște liliac să duc la doamna învățătoare la școală!
Și cam câte vrei? Răspunsul veni repede: trei albastre și două albe!
Bărbatul se conformă spuselor copilei și rupse 5 crenguțe din liliacul albastru și alb! Doar numai atâtea vrei? Poate și pentru bunica! Da, răspunse fetița! Dar nu am vrut să vă deranjez atât de mult!
Nea Niculae a fost plăcut surprins de răspunsul fetiței și i-a promis că atunci când revine de la școală să treacă pe la el pentru a mai primi un buchet de liliac.
Fetița îi mulțumi și o zbughi către școală.
Pe drum, Veronica admira liliacul. Frumusețea acestuia a cuprins-o!
Sunt atât de alese florile liliacului, chiar îmi plac atât de mult! Oare de ce nu ține tot anul florile de liliac!?!
Cu această întrebare, fetița intră pe poarta școlii.
Imediat intră în clasă, iar când o zări pe doamna învățătoare se duse cu bugetul spre dânsa.
Sunt pentru D-voatră! Și Veronica îi întinse liliacul!
Doamna învățătoare îi mulțumi și o îmbrățișă cu multă dragoste!
Dan Șarpe