Ciprian Bojescu,
publicist sucevean
Pe Constantin Hlușneac, absolvent al Facultății de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Iași și al Facultății de Drept a Universității ”Spiru Haret” din București, instrumentist, mic patron, cântăreț bisericesc, om care a pătruns ca autor al unor lucrări memoriabile și în viața literară suceveană, l-am cunoscut la Biblioteca Județeană ”Ion Gh. Sbiera”, în timp ce-și lansa o carte despre regretatul poet Ion Cozmei, nu puteam să nu mă apropii de acest bărbat distins, viguros, bun vorbitor și de o inteligență sclipitoare, ca să-i comunic că și eu publicasem câte ceva despre poetul care dispăruse atât de timpuiu dintre noi. La despărțire ne-am strâns mâinile, zicându-ne că era nevoie să ne mai vedem și să mai discutăm.
Adevărata noastră întâlnire a avut loc cam peste două luni şi faptul că amândoi eram copii ai unor familii de refugiaţi din teritoriile ocupate mişeleşte de către bolşevici în vara anului 1940, ne-a apropiat sufleteşte.
Marea mi-a fost surpriza când după atâtea discuții legate de copilărie și adolescența noastră petrecută pe locuri unde s-au putut așeza, în Ţară, părinţii noştri izgoniţi de pe plaiurile natale de hidra cu coadă roşie, mi-a pus în mână cartea „Vlăstar de refugiaţi”, carte apărută în anul 2017, la Editura „ACCENT PRINŢ” din Suceava, în care Constantin Hluşneac vorbeşte şi despre părinţii săi, dar şi despre sine, ca vlăstar de refugiaţi şi ca om care, datorită perseverenţei de care a dat dovadă în toate împrejurările vieţii, s-a putut realiza în mai multe domenii de activitate.
Satul Tureatca, în care au văzut lumina zilei Vespasian şi Ileana, părinţii lui Constantin Hluşneac, a făcut parte până la invazia sovietică, din 1940, din plasa Mihăileni a fostului judeţ Dorohoi, adică din Vechiul Regat. Vespasian Hluşneac era adolescent în anul „eliberării” românilor din o parte a judeţului Dorohoi de sub ,jugul burghezo-moşieresc român”. Fiind cel mai mare din familia lui Toader şi al Valeriei Hluşneac, care avea de dat în rând cu lumea zece odrasle, se afla în momentul „eliberării” în alt sat dorohoian, Pomârla, angajat la lucrările agricole de sezon pe ogoarele unui ţăran fruntaş de acolo. Satul Pomârla rămăsese dincolo de hotarul trasat de sovietici, aşa că Vespasian nu s-a putut uni cu familia. Cât timp nu fusese graniţă între Tureatca şi Pomârla, Vespasian, care ostenea toată vara la efectuarea unor lucrări agricole, se întorcea toamna la ai săi cu sacii plini de pommb, ca să aibă fraţii săi mai mici mămăligă pentru iama ce avea să urmeze. Acei oameni bogaţi, la care era angajat, nu aveau copii şi cum Vespasian Hluşneac era ager şi foarte harnic, ei l-au îndrăgit şi-l considerau ca de-al lor. Când, în 1944, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa fuseseră smulse pentru a doua oară din trupul României, tânărul se afla tot la acea familie din Ibăneşti. Putea să se întoarcă la Tureatca, fiindcă cunoştea bine cărările tainice prin hăţişul pădurii şi ar fi reuşit să se strecoare la ai săi, dar şi-a zis că era mai bine să rămână între străini decât să devină slugă la bolşevici. Când, după război, sovieticii au început, prin Comisia Aliată de Control (tot sovietică) adevărata vânătoare a persoanelor refugiate din Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, pentru a fi aduse, chipurile, acasă, dar în realitate pentru a fi deportate în Siberia, Primăria comunei Ibăneşti i-a eliberat o adeverinţă, prin care se arăta că în 1940-1941 se afla ca lucrător la familia Andreescu şi, deci, n-ar fi fugit, ca „cetăţean sovietic” în România. Aşa a scăpat Vespasian Hluşneac de un posibil exil siberian.
Tânărul Vespasian, a cărui familie numeroasă rămăsese „sub ruşi”, a trebuit să dea din coate ca să poată supravieţui şi să se vadă ajuns la un liman. în 1947, când, în consecinţa secetei din anul precedent, foametea bântuia în întreaga Moldovă, a căutat de lucru în celălalt capăt al ţării, tocmai în Banat. A muncit din greu doar pentru mâncare şi loc de cazare, dar era mulţumit că nu-i era sortit să moară de foame. Când lucrurile s-au mai aşezat, a revenit la Ibăneşti, la familia Andreescu. Şi din nou îl aşteptau lucrări agricole ostenitoare, care trebuiau făcute calitativ şi la timp. Copil al nimănui, el continua lupta cu viaţa, luptă din care avea să iasă biruitor, mai ales după ce şi-a făcut, între anii 1948-1950, serviciul militar într-o unitate în care a fost bucătar.
în cartea „Vlăstar de refugiaţi”, Constantin Hluşneac vorbeşte cu multă căldură şi despre scumpa sa mamă, la fel refugiată, care s-a numit la naştere Ileana Olariu. Era şi dânsa originară din acelaşi sat Tureatca şi, în 1940, adolescentă fiind, s-a refugiat, împreună cu sora mai mare, Domnica (care în refugiu avea să moară de tifos). După începerea războiului, când sovieticii au fost alungaţi din teritoriile româneşti ocupate în 1940, ea s-a întors acasă, la Tureatca. Era orfană şi de mamă şi de tată, dar de grijă avea să-i poarte fratele mai mare Trifan Olariu. Viaţa liniştită sub administraţie a durat doar trei ani. Şi în această perioadă Ileana Olariu a umblat des la târg la Dorohoi. Cunoştea şi dânsa cărările prin pădure, care o ajutau să mai scurteze din cale. în 1944, ruşii au reocupat nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa şi trasarea graniţei a prins-o pe Ileana Olariu chiar în Dorohoi. Cum nimic n-o lega de acest oraş, s-a întors la Tureatca. Nu-şi putea închipui biata fată ce necazuri o aşteptau sub stăpânirea bolşevică. Abia reinstalată, noua administraţie sovietică a început să trimită tineri şi tinere la muncă forţată pe şantierele de construcţii, la fabrici şi uzine, în bazinele carbonifiere din adâncul URSS. A nimerit şi ea pe lista tinerilor din sat care urmau să fie duşi la lucru la minele de cărbuni din Donbas. A fost avertizată, dar n-a crezut că cineva putea s-o trimită în Donbas fără consimţământul ei. Dar s-a convins că aşa era, când o ceată de „striboci” veneau spre casa lor ca s-o ridice. Atunci fratele Trifan a ascuns-o în grabă într-o căpiţă de paie şi aşa s-a salvat. Nu lungă zăbavă, s-a îmbolnăvit de tifos exantematic şi tot printr-un „remediu” prescris de fratele Trifan a scăpat cu zile. Văzând că pe teritoriul „eliberat” nu mai era loc de trăit omeneşte, a trecut clandestin graniţa, deşi în sat se afla un pichet de grăniceri sovietici şi, prin intermediul unor refugiaţi din Tureatca la ajutorul cărora a apelat, a fost luată ca fată de casă de către avocatul Camerei Agricole din Dorohoi, Vasiliu.
Demobilizat din armată, Vespasian Hluşneac a venit în Dorohoi, unde a încercat să-şi caute un alt rost în viaţă, ca să nu mai argăţească pe la chiaburi. Şi în acel oraş din nordul Moldovei a întâlnit-o pe consăteanca Ileana Olariu, cu care s-a şi căsătorit.
Constantin Hluşneac în noua sa carte (a noua la număr) povesteşte cât de greu le-a fost părinţilor săi să-şi înjghebeze o gospodărie, să aibă şi casa, şi masa lor şi cum, până la trecerea lor în lumea celor drepţi, au tânjit după plaiurile natale, după satul lor de baştină, rămas dincolo de gardul de sârmă ghimpată şi cum îşi mai astâmpărau dorul de rudele „din Ucraina” prin scurtele vizite pe care, din când în când, le puteau face la ele. Şi mai povesteşte autorul cum pe lângă atâţia oameni buni care le-au acordat părinţilor săi şi ajutor, şi sprijin moral în momentul dramatic al ruperii silite de baştină, mai existau şi persoane răuvoitoare care nu se uitau cu ochi buni la cei refugiaţi din teritoriile ocupate şi se bucurau de necazurile sau insuccesele acestora. Şi în acel sens el ne aduce şi un exemplu. Când, în rezultatul inundaţiilor din 2010, casa părinţilor săi a fost serios deteriorată şi multe lucruri preţioase, adunate timp de o viaţă, s-au pierdut, s-au găsit dorohoieni care să se bucure şi să exclame: „Cu nimic au venit, cu nimic au rămas!”
N-au dus-o uşor refugiaţii, este concluzia automlui cărţii, însă ei, văzându-se în Ţară, le-au luat pe toate de la început. Au muncit cinstit, cu râvnă, şi prin osârdie şi chibzuinţă şi-au făcut o oarecare stare, iar urmaşii lor, născuţi deja în România, au devenit, tot prin hărnicie şi sârguinţă, oameni între oameni.