Dr. Claudiu Cobuz
Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice
Lector universitar
Doctor în ştiinţe medicale
În definitiv, oare istoria — adică faptul că acţiunile au faimă, rodesc, durează — e cea care măsoară pe oameni? Nu, ci propria lor omenie. Şi aici, întocmai ca în naturalismul astronomic, se caută fără rost o măsură pentru om, alta decât măsura propriei sale fiinţe. Voinţa de a fi subiect, care înseamnă în primul rând voinţa de a nu fi obiect, poate să nu izbutească ceva în istorie; poate să izbutească alături de istorie. Dar ce importă? Principalul e să reuşim ceva. Nu ceea ce va fi mai târziu, privit ca fapt istoric, are greutate. Este, acesta, un fel naturalist de a privi istoria, şi anume ca un cuprins de realităţi, printre care figurează sau nu figurează realităţile vroite, înălţate sau doar corectate de tine. Însă nu istoricitatea unui gest trebuie de fapt căutată, ci valoarea lui omenească intrinsecă. Câte gesturi nobile nu s-au pierdut şi câte jertfe tulburătoare n-au fost lăsate deoparte, din uitare sau nepricepere, de istorie! Câte vieţi cu adevărat creştine nu s-au trăit, fără ca sfinţenia acelora să fi devenit faimoasă, istorică! Şi este creştinătatea lor mai mică? A fost valoarea lor morală zadarnic cheltuită? Ba s-a putut ca, în planul istoriei chiar, prin înlănţuiri fireşti şi vii, să rodească pe căi anonime. Dar admițând că nici măcar în mod anonim n-a rodit, viaţa lor a fost în ea însăşi o desăvârșire, şi asta e de-ajuns.
Să privim deci istoria către viitor, spre a nu risca să fim doar obiecte ale ei. Şi, de fapt, să ne deprindem a nu iubi istoria mai mult decât merită. E bine să se vroiască viitorul, nu pentru că el face să supravieţuiască gestul nostru — căci n-o face întotdeauna —, ci spre a ne defini, pentru a ne desăvârși noi înşine. Omul nu este ceea ce este prezentul său. El este propriul său viitor. Iar Nietzsche spunea numai despre sine că este un om postum, când de fapt toţi cei care cred cât de puţin în propria lor omenie au vocaţie de oameni postumi.
„Ce sunt eu în faţa istoriei?“ prin urmare. Cu alte cuvinte, ce suntem noi, fiinţe anumite, în faţa acestui curent de anonimat? Dar nici vorbă că nu vom fi vreodată ceva dacă istoria va fi pentru noi doar trecut, lume dată, spaţii şi realitate moartă. Niciodată conştiinţa individuală, al cărei ultim sens e creaţia, acţiunea, devenirea, n-a putut însemna ceva sub specia devenitului.