Dr. Claudiu Cobuz
Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice
Lector universitar
Doctor în ştiinţe medicale
E curios cum alergăm după „putere“ asupra noastră și împotriva noastră. E singurul înțeles pe care suntem în stare a-l da puterii și voinței de putere. Căci obiectul nostru suntem noi înșine; singurul nostru câmp de acțiune e propria noastră omenie. Dacă ne mai trebuia un semn de-al mentalității primitive, magice, tocmai în acest salt nefiresc în gol îl putem afla.
S-ar putea spune, prin urmare, că nu numai intelectul e creator de ordine și deci prevăzător, ci și voința. Viitorul capătă, prin voință, o anumită structură. Ne dăm seama de această structură tocmai pentru că ne exercităm voința. Știm lucrurile pe care le voim — nu însă dintr-o voință arbitrară, ci dintru-una adâncă, izvorând din firea spiritului nostru. Atunci când lăsăm anumite puteri anonime să voiască pentru noi, e firesc să nu știm nimic. Dar tot așa s-ar întâmpla, poate, și în câmpul științelor dacă experimentatorul n-ar voi nimic, ci s-ar mărgini să observe cele ce se întâmplă să cadă în zarea experienței sale. Și viitorul încetează el însuși de a fi anonim atunci când, prin voință, ieșim din rândul celor anonime.
A voi nu începe să însemne ceva decât după dezastrul ideologiilor. Ideologul e omul fără de răspundere al tuturor programelor și proiectelor de reformă. Ideologi suntem cu toții încă, atâta vreme cât ideile noastre nu ne obligă pe plan practic. Dar atunci a voi nu ar mai avea rost cu privire la toată lumea, a voi binele omenirii; cu atât mai puțin înseamnă a voi puterea de stăpânire a intelectului asupra naturii; cât înseamnă ceva pentru sine, adică a răspunde prin sine de ceea ce ai propus. Ideologul nu are voință morală ci, cel mult, ambiții. Un asemenea exemplar de umanitate compromite ideile în numele cărora vorbește — nu cumva de aceea suntem atât de plictisiți astăzi de „idei“? — și falsifică rosturile voinței.
S-ar putea spune, prin urmare, că nu numai intelectul e creator de ordine și deci prevăzător, ci și voința. Viitorul capătă, prin voință, o anumită structură. Ne dăm seama de această structură tocmai pentru că ne exercităm voința. Știm lucrurile pe care le voim — nu însă dintr-o voință arbitrară, ci dintru-una adâncă, izvorând din firea spiritului nostru. Dar viitorul nu aduce desăvârșirea, o făgăduiește doar. Viața morală e luptă morală, agonie pe planul zilnicului. Ceea ce-l interesează mai presus de toate pe luptător e începutul. El se gândește foarte rareori la sfârșitul răsunător al lucrurilor, dar întotdeauna la începutul lor tăcut. Știe, în ordine individuală, că lumea nu-i e dată de-a gata, că ea încă nu e creată, ba, într-un anumit sens, că niciodată nu va fi creată de-a binelea. Sensul luptei sale e de a preciza lumea, definindu-se pe sine. Și nu se poate defini prin celelalte lucruri, ci tocmai prin acestea pe care și le dă singur, prin ordinea morală ce-și prescrie. Fără patos, să căutăm a fi la începutul lumii, necontenit la începutul ei.