1 aprilie 1941. O zi când Neamul Românesc a mai dat ortodoxiei mulți sfinți. Sfinții Neamului Românesc!
Las mai departe o pagină din Istoria Românilor, respectiv din Bucovina de Nord, pământ românesc, intitulată
Drama românilor din Regiunea Cernăuți
Masacre, deportări, foamete în 1940–1941, 1944–1947
Mulțumesc celor care au scris-o, mi-au trimis-o, respectiv: coordonatorului Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, texte de Alexandrina Cernov, Ștefan Purici, Petru Grior, Ion Nandriș, Dumitru Covalciuc, Maria Toacă‑Andrieș, și prietenului Sebi (cel care mi-a trimis-o).
Cartea a apărut, în anul Centenarului; cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.
Să nu-I uităm pe cei care au crezut, și-au dat viața pentru patrie, credință, familie și au fost masacrați de către armata sovieto-ucraineană.
Bunul Dumnezeu să-I odihnească în pace!
Veșnică Lor pomenire!
Dan Șarpe
”Trei cuvinte care definesc destinele miilor de oameni care au suferit și au murit numai pentru că au dorit să rămână ceea ce sunt – români în țara lor, buni gospodari, cinstiți și cu frică de Dumnezeu. Amintirea acelor ani este vie și astăzi. Despre ceea ce n‑au scris – sau nu li s‑a permis să scrie – ziarele în acei ani de groază, ceea ce nu s‑a păstrat în arhivele distruse de sovietici s‑a păstrat în memoria celor ce au pătimit și a urmașilor lor. Memoria a rămas să fie un neprețuit potențial al cunoașterii, memoria emotivă și memoria cognitivă. Există un fond comun al memoriei, o stare de spirit a gândurilor care nu au putut fi controlate și distruse, pentru că s‑au păstrat prin tăcere, iar acum, peste ani, au devenit documente de necontestat pentru cunoașterea istorică. Au devenit informația cuprinsă în cele trei cuvinte – teroare, minciună, dezinformare –, care s‑au materializat prin masacre, deportări și foamete.
Proiectul editorial Destin bucovinean, inițiat de Mănăstirea Putna, ne îndeamnă să găsim mai multe informații despre evenimentele petrecute în acei ani de ocupație sovietică, 1940–1941, 1945–1947, și de a ajuta la înțelegerea proceselor ce s‑au derulat și a consecințelor lor: demografice, etnolingvistice, a stării psihologice și morale a populației.
S‑a format o echipă de proiect în care fiecare membru își are rolul său. Coordonatorul de proiect mulțumește în mod deosebit ziariștilor care au adunat cu multă migală și înțelegere amintirile supraviețuitorilor masacrului de la Fântâna Albă, a deportaților în îndepărtata Siberie și Kazahstan, a deținuților în închisorile sovietice, mulți dintre ei morți sau torturați fără milă.
Printre sursele de informație folosite în procesul documentării cele mai depline au fost cele orale – mărturiile culese cu grijă de ziariști și publicate în ziarele și revistele bucovinene, deja după 1991, anul în care, pentru prima dată după 50 de ani, a fost comemorat masacrul sângeros de la Fântâna Albă. În primul volum al Destinului bucovinean (Fântâna Albă – Golgota neamului) au fost publicate materialele ziaristului Ion Dominte, care, la data de 10 mai 1942, la școala din Suceveni (satul de unde coloana s‑a îndreptat spre locul masacrului), a întreprins un dialog cu locuitorii din Suceveni, Cupca, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Iordănești, Corcești, Trestiana, Prisăcăreni etc., martorii acelor evenimente. Primele mărturii au fost publicate în ziarul „Bucovina” din Cernăuți. După 1991, au urmat publicațiile ziariștilor Maria Toacă‑Andrieș, Felicia Toma‑Nichita, Dumitru Covalciuc, Mycola Rubaneț, Nicolae Șapcă. Apoi, cărțile dedicate represaliilor staliniste ale bucovineanului Vasile Ilica, originar din satul Broscăuții Vechi, care în acei ani fusese elev la Liceul „Regele Ferdinand” din Storojineț. În ultimul deceniu au apărut numeroase monografii ale satelor nord‑bucovinene, în care putem citi listele celor uciși și deportați. Astăzi, cercetările continuă în cadrul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale, cu statut de ONG, condus de către Petru Grior. Au fost publicate deja: Cartea durerii, în 8 volume, ultimele două volume fiind dedicate Herței (2012–2018). Se lucrează în continuare la Dicționarul martirilor români. Au apărut deja două volume, Litera A și Litera B.
Presa
Ziarele cercetate, care au constituit subiectul acestui demers, se mai păstrează în colecțiile bibliotecilor. S‑a constatat însă că de cele mai multe ori bibliotecile nu au colecții complete referitoare la perioada și tema cercetată. Presa sovietică, folosită ca izvor al cercetării istorice, nu ne oferă o informație corectă, dezinformând opinia publică și, în primul rând, Guvernul României, referitor la evenimentele și la starea de spirit a populației din nordul Bucovinei.
În Arhivele MAE (Fond 71/1939 E 9, Dosar 200) se află un material decupat din ziarul „Pravda” (Adevărul) din 31 mai 1941, Comuniștii satului bucovinean, în care citim: „Comitetul provincial al partidului încă în astă iarnă a primit scrisori de la țăranii care întrebau cum să creeze colhozuri. Respectând principiul benevol recomandat de Stalin, la începutul lunii martie în Bucovina de Nord au luat ființă primele colhozuri în această provincie”. Adevărul era, însă, că oamenii, nemaisuportând metodele aplicate de sovietici și revoltându‑se că nu se respectau cererile de repatriere, au început să treacă individual și în grup frontiera în România; că în nordul Bucovinei avuseseră loc, la acea dată, masacrul de la Lunca, din 7 februarie 1941, și masacrul de la Fântâna Albă, din 1 aprilie 1941. Datele de arhivă consemnează și alte cazuri.
Tot aici se află și scrisoarea unui curier, adresată Ministerului Afacerilor Externe, despre articolul din ziarul „Pravda” din 31 mai 1941 (Moscova, 5 iunie 1941), în care se scria: „Am onoarea a vă trimite, aici alăturat, un articol Comuniștii satului bucovinean, publicat în ziarul «Pravda». Adevărul pare a fi cu totul altul decât prezintă «Pravda». După cum am arătat în rapoartele anterioare, Guvernul Sovietic (…) a crezut că este mai nimerit să folosească metoda presiunii. După informațiunile culese din diferite surse se pare însă că succesul propagandei întreprinse era slab și că țăranii afară de rare excepții nu înțeleg să se înregimenteze în colhozuri. S‑au organizat pe ici pe colo, acei care au primit pământ și nu puteau face altfel întrucât exproprierea le era acordată cu această condiție. Proprietarii de pământ, oricât de mică era întinderea, preferă să‑l cultive singuri.
De remarcat că printre numele date de articolul cu pricina nu întâlnim nici unul de consistență românească. Toți sunt ucraineni și ruși”.
Arhivele
Arhiva diplomatică a MAE conține: note și telegrame referitoare la rezolvarea conflictului teritorial dintre URSS și România, cereri ale locuitorilor din nordul Bucovinei și Basarabia de a li se permite trecerea în România după 28 iunie 1940, demersuri adresate Ministerului de Externe pentru restituirea arhivelor, a bibliotecilor particulare sau de interes public, arhiva fondului bisericesc din Bucovina, note, telegrame, rapoarte referitoare la plecarea, în 1939–1940, a corpului consular străin din Basarabia și nordul Bucovinei etc. Diferite instituții au făcut demersurile necesare pentru a li se aduce din Basarabia și nordul Bucovinei o serie de aparate și materiale științifice rămase acolo. Așa, de exemplu, au rămas la Cernăuți biblioteca, manuscrisele și scrisorile profesorului Ion Nistor. Toate acestea nu au fost restituite.
Atitudinea agresivă a Sovietelor poate fi exemplificată prin principalele aspecte ale raporturilor româno‑sovietice între 26 iunie 1940 și 22 iunie 1941 cu referire la ocuparea ținutului Herța. Iată câteva informații obținute din Arhiva MAE (Fond 71/1939 E9):
La 29 iunie: „trupe sovietice motorizate au pătruns în Herța, unde au ucis un căpitan, un sublocotenent și mai multe persoane, instalând 17 care de luptă în oraș și înaintând cu 11 km peste linia de demarcație”.
„…La Seletin au refuzat evacuarea materialului. Între Suceava și Siret, care de luptă bolșevice au atacat artileria în marș”.
„În urma ocupării Herței de către trupele rusești, România a protestat cerând ca această regiune, ce făcuse totdeauna parte din trupul Moldovei, să‑i fie înapoiată. Sovietele au răspuns, la 4 iulie 1940, Legațiunii noastre din Moscova, printr‑o notă verbală cu următorul conținut: «Cererea autorităților române, cu privire la frontiera trasată la început nu este acceptată de către organele sovietice competente»”.
În aprilie 1941, domnul Gafencu, ministrul României la Moscova, a pus din nou în discuție problema frontierei din ținutul Herța. Domnul Vîșinski a refuzat să recunoască dreptatea argumentelor românești. În timp ce se încerca retragerea trupelor rusești din Herța, acestea „încercau zilnic să schimbe linia de demarcație din nordul Moldovei și sudul Bucovinei, ocupând porțiuni noi”. De exemplu: „La 6 august, când Sovietele au încercat să schimbe linia de demarcație în comuna Vicovul de Sus, județul Rădăuți, și s‑au retras numai la intervenția grănicerilor români”; la 9 august, „trupele rusești au vrut să traseze o nouă linie de demarcație în sectorul Siret‑Tereblecea, Sinăuții de Jos, Dersca”. În aceeași perioadă, se duceau lupte grele și pentru gurile Dunării.
Legațiunea din Budapesta (prin curier) transmite la 19 iulie 1940 următoarea informație: „Cercuri de presă germană, în genere bine informate, arată că Fuehrerul este nemulțumit de anexarea părții de nord a Bucovinei de către Soviete, cu atât mai mult cu cât această regiune nu fusese menționată în cursul discuțiilor care s‑au dus anul trecut la încheierea acordului germano‑rus”.
Incidentele de frontieră, provocate de sovietici, după ultimatum, au fost legate de refuzul Moscovei de a permite refugierea românilor în România. Materialele de arhivă confirmă întru totul mărturiile supraviețuitorilor, victime ale acestor evenimente, înregistrate și publicate de ziariștii noștri. În timp ce Moscova declara în răspunsurile date solicitărilor Guvernului României de a se permite refugierea doritorilor în România că nu sunt doritori, că toți sunt mulțumiți, în localitățile de graniță se organizau treceri individuale sau în grup în România.
În luna martie 1941, România a început negocierile cu URSS pentru repatrieri. Constantin Cesianu, secretar la Legațiunea de la Moscova, scria: „Toate încercările Guvernului Român de a obține repatrierea românilor din Basarabia și Bucovina ocupate, ce voiau să vie în România, s‑au lovit de cea mai mare reavoință din partea Sovietelor, care pretindeau că din listele ce li se prezentau este foarte greu de controlat cine mai vrea să se întoarcă în România, deoarece unele persoane trecuseră deja Prutul, altele dispăruseră, iar altele nu mai voiau să plece. În această chestiune tactica Guvernului Sovietic era de a afirma voința sa de a lăsa liberă repatrierea celor ce doreau, dar, în același timp, să îngreuneze în fapt aceste repatrieri, legându‑le de o declarațiune ce trebuia făcută autorităților locale și care nu putea fi controlată de noi. Așa fiind, numărul de români care au putut fi repatriați a fost extrem de redus, față de cel al doritorilor de a se întoarce în România”.
(Fond 71/1939 E9, Anul 1940–1946).
Locuitorii comunei Suceveni și a celor învecinate (Carapciu, Petriceni, Prisăcăreni etc.) nemaiputând îndura măsurile coercitive ale regimului sovietic, mai ales în privința impunerilor și taxelor la care sunt obligați agricultorii români, apoi vexacțiunile de ordin moral și material, la care sunt supuși slujitorii altarului cari de asemenea sunt impuși la dări exorbitante (pentru 6 luni, preotul din comuna Suceveni a fost impus la o taxă de 3000 ruble), au hotărât încă în cursul lunei August‑Septembrie a.c. să organizeze în cel mai mare secret trecerea în masă a frontierei în teritoriul românesc.
În comuna Suceveni, această însărcinare și‑au luat‑o 4 gospodari cari au făcut pregătirile necesare în acest scop. Autoritățile sovietice aflând ceva despre pregătirile ce erau în curs, au dispus supravegherea locuitorilor suspecți prin diferiți agenți, pe cari locuitorii identificându‑i i‑au îmbătat în ziua hotărâtă pentru trecere. Din informațiunile obținute de la organizatorii din comuna Suceveni, în comuna Prisăcăreni autoritățile sovietice au luat măsuri severe împotriva locuitorilor despre care au aflat că intenționează să treacă frontiera. Din aceste motive Sucevenii au hotărât trecerea fără întârziere în noaptea de 14 Noiembrie a.c. orele 23. Loc de adunare a fost fixat un deal din marginea pădurii Suceveni, unde s‑au adunat 106 persoane (bărbați, femei, copii majoritatea tineri premilitari). În pădure aveau ascunse 13 arme militare (Z.B.‑uri), un revolver automat și peste 1000 de cartușe. În capul coloanei mergeau bărbații cu armele, urmați de întregul grup. După ce cu greu au străbătut pădurea, prin gârle, gropi, șanțuri, dând chiar și peste rețele de sârmă ghimpată, întregul grup a ajuns pe la orele 3 în dimineața zilei de 15 Noiembrie a.c. la 1 km departe de frontieră într‑un punct de lângă Mănăstirea Lipovenească Fântâna Albă. Traversarea pădurei s‑a făcut în etape cu avangardă, pentru a cerceta terenul și a evita patrulele de grăniceri sovietici. Numai după ce cercetașii găseau că nu se află nici un pericol în cale, urma și grupul. După vreo 30 de metri de la marginea pădurii spre frontieră, o patrulă de grăniceri sovietici, compusă din 2–3 soldați, ascunși după un stog de fân, a somat grupul să stea și imediat au deschis focul asupra refugiaților, la care aceștia au rugat să nu tragă, însă față de refuzul patrulei sovietice, au răspuns și ei cu focuri de armă, trecând în flancul drept și în spatele grupului și acoperind aproprierea acestuia spre frontieră după ce se dăduse ordin de împărăștiere pe câmp. În urma alărmei produse de aceste focuri de armă, a mai sosit o patrulă puternică de circa 8 soldați sovietici în ajutorul primei patrule încingându‑se o luptă serioasă, al cărei rezultat pentru refugiații români a fost rănirea gravă a patru persoane (internate în spitalul Rădăuți) și dispariția a altor 9 persoane, despre care refugiații nu știu precis dacă au fost omorâte sau prinse. Se știe numai despre căderea pe câmp a soției locuitorului Lupășteanu care ținea în brațe un copil de 3 ani, având alături de ea un al doilea copil de 8 ani, astfel întreaga familie a acestui refugiat, care era și unul dintre organizatorii trecerii, s‑a pierdut. Acest refugiat, la țipetele copiilor să vină să o ridice pe mama lor care căzuse jos pe câmp, a încercat să se apropie de familia sa, trăgând mereu focuri de armă împotriva soldaților sovietici, însă la un moment dat țeava armei s‑a înfundat, iar soldații sovietici se apropiau astfel încât acest locuitor a fost silit să se retragă spre frontieră, abandonându‑și soția și copiii pe câmp”.
Mai multe astfel de note, mărturii și scrisori se află în arhivele din Suceava și Rădăuți.
Toate aceste întâmplări, fixate în scrisori (multe aflate și în arhive personale), note informative, rapoarte, arhive, mărturii, publicații în presă, monografii ale satelor nord‑bucovinene etc., nu au fost cercetate de istoricii români. Cărțile de istorie nu scriu despre aceste evenimente. Nu vom găsi, în niciun manual de istorie, măcar o propozițe despe felul în care a fost ocupat ținutul Herței, de exemplu. Astăzi sunt preocupați de această tematică, într‑o măsură mai mare, românii nord‑bucovineni care nu mai vor să tacă.
Românii din Regiunea Cernăuți
și represiunile sovietice
Ștefan Purici
Destinul istoric al unui popor este, de cele mai multe ori, marcat de relațiile pe care reușește să le stabilească cu vecinii săi, de puterea ființei naționale, de robustețea instituțiilor pe care le generează și le acceptă, de valorile și comportamentul clasei politice, de capacitatea de a valorifica șansele favorabile afirmării, de conjunctura internațională etc. Din această perspectivă, soarta românilor este una care nu întotdeauna poate provoca invidia reprezentanților altor națiuni, mai ales când sunt scoase în evidență perioade dramatice sau chiar momente tragice, cum au fost ocupațiile militare, războaiele purtate pe teritoriul național de puterile vecine, victimele umane sau pierderile teritoriale care au jalonat, practic, evoluția națională în secolele al XVIII‑lea – al XX‑lea. În rândul evenimentelor dramatice, cu consecințe tragice pentru locuitorii spațiilor vizate și cu implicații negative pentru restul națiunii, se numără și ocupația sovietică a Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța în vara anului 1940.
Ne‑am propus, aici, să examinăm, cât se poate de sintetic, impactul social și politic al anexării ultimelor două teritorii la URSS. Subliniem faptul că iunie 1940 a marcat, practic, sfârșitul unui proiect generat voluntar sau involuntar încă de la sfârșitul secolului al XVIII‑lea în urma încorporării părții de nord‑vest a Moldovei la Imperiul Habsburgic. Cercetători din cele mai diverse state ale lumii (Germania, Israel, Austria, SUA, Polonia, Canada, Franța, România, Ucraina etc.) au scris, scriu și vor scrie despre frumusețea și miracolul Bucovinei, despre bucovinenii care au conviețuit în mod pașnic și despre nevoia, mai mult sau mai puțin acut resimțită, de rememorare și reînviere a acelor vremuri. Cercetătorii din spațiul lingvistic german scriu cu mândrie despre provincia Bucovina – teritoriu aflat sub sceptrul habsburgilor între 1774 și 1918 – ca despre o „fericită țară a toleranței” (F. Thiedik, A. Armbruster), în care elementul german a jucat un rol de conciliere și de echilibru între etniile care au populat această provincie (români, ucraineni, evrei, germani, poloni, unguri, lipoveni, armeni, țigani, slovaci, greci, turci), funcționarul austriac bucovinean reprezentând un „model de corectitudine, politețe, sârguință, statornicie, imparțialitate și confidențialitate”. Otto von Habsburg, unul dintre urmașii ultimului împărat al Austro‑Ungariei, arăta, la rândul său, că istoria Bucovinei „este în orice caz cea mai bună dovadă de cum s‑au putut unifica diferite popoare, cum să fie puse pe o linie comună, și toate acestea într‑o atmosferă de libertate”[1].
Totuși, o analiză obiectivă a fenomenului va conduce la concluzia conform căreia administrația austriacă a structurat și organizat, a dirijat și finisat niște comportamente și atitudini specifice românilor moldoveni încă din epoca premergătoare anexării. Atmosfera de toleranță, conviețuire și înțelegere avea rădăcini puternice în acest spațiu. Despre românii din partea de nord a Moldovei, în perioada anterioară detrunchierii acesteia, scria, cu un mare spirit de observație, ilustrul cărturar Dimitrie Cantemir în a sa Descriptio Moldaviae: „Locuitorii din Țara de Sus se pricep mai puțin în ale războiului, și nici nu sunt prea deprinși cu armele”. Toleranța domnea în cadrul „unei populații rare, care prin ocupațiile ei – creșterea vitelor, agricultura, apicultura, grădinăritul, prelucrarea lemnului și a pietrei și altele asemenea – și modul simplu de viață”, observa Radu Grigorovici, „nu era înclinată spre război și cuceriri sau spre certuri între vecinii depărtați unii de alții în satele resfirate”[2]. Străinii, care se așezau printre români, se bucurau de ospitalitatea și toleranța băștinașilor, administrația centrală și cea locală permițându‑le deplina libertate confesională și lingvistică și o mult mai mare libertate economico‑socială, în comparație cu țările lor de origine, „pentru că Moldova, țară de libertate a muncii, era în același timp țară de libertate a gândului” (N. Iorga).
Mitul Bucovinei – spațiu de conviețuire și colaborare între culturi și confesiuni – a supraviețuit cu succes, în pofida unor distorsiuni sociale și culturale din a doua jumătate a anilor ’30 ai secolului al XX‑lea, perioadei interbelice, pierzându‑și o parte însemnată din purtătorii săi în anii 1940–1941, prin strămutarea germanilor bucovineni în interiorul Reichului, prin deportarea miilor de români nord‑bucovineni, ca și a reprezentanților altor etnii, în lagărele de concentrare comuniste, dar și prin refugierea în interiorul României sau în străinătate a altor mii de locuitori ai provinciei. În acest context, privim evenimentele din anul 1940 nu doar ca incidente care au lovit nemilos în mii de familii de români bucovineni, ci și ca acțiuni care au afectat profund însuși modelul de existență specific spațiului Bucovinei istorice.
Trebuie să menționăm faptul că, la 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică, întemeindu‑se pe prevederile protocolului adițional secret al Pactului Molotov‑Ribbentrop, din 23 august 1939[3], și profitând de izolarea politică a României, a anexat Basarabia, partea de nord a Bucovinei și plasa Herța din ținutul Dorohoi. La 7 august 1940, partea de nord a Basarabiei, nordul Bucovinei și localitățile din ținutul Herța au fost grupate în cadrul Regiunii Cernăuți din RSS Ucraineană. Chiar din primele zile de ocupație, regimul bolșevic a purces la sovietizarea teritoriilor anexate, fenomen ce a fost însoțit de impunerea ideologiei comuniste și distrugerea vieții politice și a structurii socio‑economice tradiționale în teritoriile res pective. În acest sens, au fost adoptate legi privind interzicerea partidelor politice tradiționale, naționalizarea pământului și a întreprinderilor, socializarea imobilelor, colectivizarea agriculturii, au fost desființate societățile culturale, au fost suprimate toate publicațiile periodice etc. Chiar în primele săptămâni, noua stăpânire a confiscat de la proprietarii legitimi, fără a acorda vreo despăgubire, 225 de întreprinderi industriale, 74 de bănci, 294 instituții comerciale[4] ș.a. Până la sfârșitul anului 1940, sectorul privat în comerțul Regiunii Cernăuți constituia doar 13,5%5. În locul multitudinii de ziare și reviste, tipărite în română, ucraineană, germană, poloneză[5] etc., autoritățile au înființat, la 30 iunie 1940, un singur ziar – «Радянська Буковина» (Bucovina Sovietică) –, organul partidului comunist, căruia i s‑a adăugat, din 3 iulie 1940, «Комсомолець Буковини» (Comsomolistul Bucovinei), organul tineretului comunist[6]. Pentru populația românească a început să se editeze, din februarie 1941, cu litere latine, ziarul «Adevărul bolșevic»[7].
În vederea aplicării măsurilor de sovietizare și comunizare a noilor teritorii, au fost aduse numeroase cadre din zonele răsăritene ale Ucrainei. În urma unei decizii adoptate de Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) din Ucraina, în Regiunea Cernăuți au fost trimise 4970 de persoane pregătite să traducă în viață directivele autorităților centrale, din care 893 de activiști de partid, 1004 activiști sovietici, 777 specialiști în domeniul industriei, 540 recepționeri, 195 de specialiști în domeniul comerțului, 137 de lucrători ai justiției și procuraturii etc. Dintre aceștia, 3145 erau membri plini sau candidați de partid. „Specialiștii” nou‑veniți au fost numiți în toate funcțiile superioare de conducere. Autohtonilor li s‑au rezervat posturi de ranguri inferioare. În total, până la 22 iunie 1941, din rândul indigenilor au fost promovate aproape 14 000 de persoane[8].
O direcție distinctă în acțiunile sovieticilor a constituit‑o depistarea așa‑zișilor „dușmani ai orânduirii socialiste”, eliminarea oricărei opoziții, deportarea nemulțumiților și a elementelor considerate drept „periculoase” pentru sovietici. În esență, teroarea a făcut „parte integrantă din procedeele și obiectivele bolșevice, motiv pentru care – spre deosebire de teroarea iacobină, care a durat numai un an – ea avea să însoțească regimul comunist de‑a lungul întregii sale existențe”[9]. Trebuie să remarcăm faptul că, în Basarabia și Bucovina epurările și deportările aveau loc în contextul în care la nivelul URSS se depășise etapa represiunilor întemeiate pe „principiul de clasă” și se trecuse la etapa care avea la bază principiul „etnic”, etapă cuprinsă între mijlocul anilor ’30 și 1953, potrivit istoricului american Terry Martin[10]. Analiza istoriografiei subiectului scoate în evidență faptul potrivit căruia, la orizontul anilor 1940–1941, sovieticii aveau structuri de represiune bine organizate, metode verificate, instrumente „performante” și o fundamentare ideologică a politicii de teroare aplicată împotriva cetățenilor. În pofida unor cifre importante care au caracterizat fenomenul deportărilor, românii din Basarabia și nordul Bucovinei sau ținutul Herței, de regulă, nu apar în statisticile vehiculate de către istoricii ruși și preluate de istoriografia occidentală. De pildă, studiul publicat de Alec Nove, care analizează cazul „popoarelor pedepsite” (formula aparține lui Alexandr Nekrich), se oprește asupra cecenilor, ingușilor, tătarilor, grecilor, bulgarilor, ucrainenilor, nemților și altor etnii, fără a face vreo referire la deportații și deținuții proveniți din teritoriile românești[11]. Aceeași abordare este specifică volumului intitulat Purificări etnice în URSS[12].
Întemnițările au fost o modalitate de a forța naționalitățile din noile regiuni să se subordoneze total lui Stalin[13]. În acest scop, în teritoriile anexate, au fost constituite într‑un mod accelerat organele de represiune. Astfel, la 1 septembrie 1940 erau deja organizate și completate cu cadre Direcția pentru Regiunea Cernăuți a Comisariatului Popular pentru Probleme Interne (cunoscut sub abrevierea NKVD), secțiile ei raionale, iar în februarie 1941, pe baza acestei Direcții, au fost create Direcții independente pentru Regiunea Cernăuți ale NKVD‑ului și Comisariatului Popular pentru Securitatea Statului (NKGB), cu lucrători recrutați din diverse regiuni ale Ucrainei și din alte republici sovietice. Preconizând rezultate semnificative în activitatea noilor structuri, autoritățile sovietice au dispus, prin ordinul NKVD‑ului Uniunii Sovietice, din 7 septembrie 1940, și a unuia similar al NKVD‑ului Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, din 20 septembrie 1940, înființarea pe teritoriul regiunii a patru închisori: două la Cernăuți (nr. 1, prevăzută cu 128 de angajați și un plafon de 700 de întemnițați; nr. 2, cu 46 angajați și 160 deținuți), una la Hotin (42 angajați și 100 întemnițați) și alta la Storojineț (41 angajați și 60 deținuți). În plus, la Cernăuți a fost organizat un arest preventiv, cu 40 angajați și cu un plafon de 160 deținuți[14][15]. În scurt timp, însă, numărul deținuților îl va depăși de câteva ori pe cel planificat.
Practic, deja în a doua jumătate a lunii iulie 1940, din fiecare comună au fost supuși represiunilor foștii primari și secretari de primărie, agenți fiscali, sanitari, membrii partidelor politice, animatorii vieții cultural‑naționale, foștii jandarmi, intelectualii de valoare etc., adică persoanele care făceau parte din cele 12 categorii sociale și politice evidențiate în instrucțiunile NKVD[16].
Numărul celor arestați era de ordinul sutelor de persoane.
Însă, obiectivul Kremlinului de a asigura securitatea și stabilitatea în regiunile recent ocupate nu putea fi atins numai prin arestări, procese, condamnări ale unor grupuri de lideri din aceste teritorii, bolșevicii considerând că sunt imperios necesare deportările. În absența deportărilor, celelalte metode puteau deveni eficiente pentru impunerea controlului asupra regiunii anexate doar în situațiile în care era necesară dispariția doar a unui procent relativ mic de oameni[17], iar Regiunea Cernăuți – ca și Basarabia, de altfel – nu se încadra în acest scenariu moderat.
În vederea pregătirii deportărilor a fost necesară întocmirea listelor nominale cu persoanele care puteau fi încadrate în categoria „elementelor antisovietice”. Tabelele au fost alcătuite pe baza rapoartelor informatorilor, investigațiilor realizate de forțele de securitate, denunțurilor unor cetățeni. Chiar dacă, aparent, aceste liste păreau să poarte un caracter de acte juridice, sistematizate, în realitate cetățenii se puteau regăsi în tabele doar pentru că un anumit vecin a avut resentimente împotriva lor și i‑a denunțat autorităților sau din cauza faptului că unii oameni de pe listă au reușit să se ascundă sau să se refugieze și au fost ridicați alții, pur și simplu pentru a completa numărul stabilit de autorități. Spre exemplu, la 2 august 1940, Bogdan Kobulov, adjunctul Comisarului NKVD al URSS, semna un ordin de deportare a 12.191 „elemente antisovietice” din regiunile românești încorporate RSS Ucrainene[18] la 28 iunie. Acest fapt demonstrează că întocmirea listelor cu numele persoanelor respective s‑a desfășurat în mai puțin de o lună de zile! De la Cernăuți, în luna august 1940, au fost expediate în Siberia două eșaloane cu deportați[19], operațiunile de deportare a bucovinenilor continuând în lunile ce au urmat. Astfel, la 4 decembrie 1940, Martynov, căpitan al Securității de Stat, șeful Direcției NKVD pentru Regiunea Cernăuți, trimitea la Ministerul de Interne de la Kiev un tabel cu numele a 2057 de persoane care urmau a fi deportate[20]. Pe aceste liste au fost trecuți 855 mari comercianți, 302 mari proprietari de imobile, 245 înalți funcționari, 227 industriași, 141 foști polițiști, 77 foști agenți ai Siguranței, 80 prostituate, 74 moșieri și 26 alb‑gardiști[21]. În perioada imediat următoare, toți aceștia au fost deportați în Siberia.
În februarie 1941, la prima Conferință regională a Partidului Comunist, Ivan Hrușețki, prim‑secretar, sublinia că numărul „dușmanilor puterii sovietice”, depistați în ultima vreme numai în orașul Cernăuți, se ridică la 658 persoane, provenind din categoriile sociale menționate mai sus[22]. Casele confiscate de la proprietarii legitimi erau trecute în mâinile miilor de „specialiști” aduși din regiunile estice, suficient de îndoctrinați pentru a rămâne loiali regimului bolșevic.
La sate, unde trebuia distrusă baza socială a economiei de piață pentru a putea realiza cooperativizarea și a putea organiza colhozuri, s‑a aplicat politica de deschiaburire. Către sfârșitul lunii februarie 1941, pe liste speciale au fost incluse 3970 de gospodării ale chiaburilor din întreaga regiune. Aceștia, împreună cu familiile lor, au fost deportați în Siberia și Kazahstan în vederea „reeducării”[23].
Impactul psihologic al terorii, desemnat să paralizeze capacitatea colectivă de rezistență, a fost utilizat selectiv, în funcție de cât de amplă a fost reacția[24]. Bolșevicii urmăreau să scindeze societatea în cetățeni fideli regimului și „dușmanii poporului”, să provoace în rândul maselor o atitudine de indignare împotriva celor care aveau rezerve față de administrația sovietică sau care nu doreau să accepte ideologia comunistă.
Desfășurarea fulgerătoare a evenimentelor la sfârșitul lunii iunie 1940 a făcut ca multe familii să se pomenească despărțite de noua linie a frontierei sovieto‑române. De asemenea, foarte multe persoane, mai ales în mediul rural, dar și în cel urban, au fost surprinse de vertiginoasa înaintare a armatei roșii și nu au avut timp să se retragă împreună cu armata și administrația românească. Mulți chiar au fost întorși din calea lor de refugiu de către soldații sovietici. Din 3 iulie 1940, așa cum informa populația un anunț oficial, noua frontieră cu România a fost închisă „cu lacăt”[25], lipsind oamenii de posibilitatea legală de a se refugia. Această situație a constrâns locuitorii, mai ales pe cei de origine română, dar și de alte etnii, să încerce să treacă granița în mod clandestin.
Potrivit datelor oficiale sovietice, din sectorul Detașamentului 97 grăniceri, care se întindea de la graniță până la 7,5 km de Cernăuți, în primele cinci luni de ocupație (iulie–noiembrie 1940) au trecut ilegal frontiera 471 persoane din diverse localități ale raioanelor Hliboca, Herța, Putila și Storojineț. Din satele mai îndepărtate de frontieră, din raioanele Vașcăuți, Zastavna, Noua Suliță, Sadagura și Cernăuți rural, s‑au refugiat clandestin în România, către sfârșitul lunii decembrie, 628 persoane[26], din care vreo 30 din satul Ostrița[27] (astăzi raionul Herța). Trebuie să subliniem faptul că emigrarea nu cunoștea granițe etnice[28] sau sociale[29]. În primul an al dominației sovietice, potrivit datelor unui cercetător ucrainean, numărul refugiaților din Regiunea Cernăuți în România a fost de circa 7 000 de persoane[30]. Cu siguranță, numărul acestora a fost mult mai mare, reieșind din faptul că numai până la 23 august 1941, în circa șapte săptămâni de administrație românească, au revenit la casele lor 6 827 de persoane[31], procesul continuând și în perioada următoare, mai ales că o parte dintre refugiați și repatriați[32] nu s‑au mai întors la baștină, preferând să rămână în alte zone ale țării.
În ceea ce privește repatrierile oficiale, numărul persoanelor din această categorie nu a fost foarte mare. Astfel, autoritățile rusești au informat Guvernul român, prin adresa nr. 490, din 7 octombrie 1940, că până la sfârșitul lunii septembrie, din Basarabia și Bucovina au fost repatriate 13750 de persoane. În schimb, generalul Ion Aldea, șeful părții române în Comisia mixtă româno‑sovietică de la Odesa, aducea la cunoștința reprezentanților Moscovei că, până la momentul arătat, s‑au repatriat doar 8402 de persoane, din care 1642 din Regiunea Cernăuți[33]. La 19 octombrie, reprezentanții sovietici din comisia de repatriere de la Bahrinești au declarat că „transporturile de repatriați au încetat, fiindcă românii refuză să se întoarcă în România”, în timp ce doar din satele Mahala și Ostrița câteva sute de români, înscriși pe listele de repatriere, erau opriți să plece[34]. Faptul că bolșevicii au restricționat și împiedicat prin toate mijloacele plecarea bucovinenilor în Țară a făcut să crească numărul tentativelor și a persoanelor care încercau să treacă frontiera în mod clandestin. Situația a devenit și mai gravă după 12 decembrie 1940, când reprezentanții sovietici în Comisia mixtă au fost înștiințați de Comisariatul Poporului pentru Afacerile Străine că frontiera sovieto‑română este închisă pentru cei care se repatriază din Basarabia și nordul Bucovinei[35].
Pe lângă întărirea pazei frontierei, autoritățile bolșevice au început să alcătuiască liste cu familiile ale căror membri (unul sau mai mulți) au plecat în România după instalarea stăpânirii sovietice, fiind catalogați drept „trădători ai patriei”. La data de 1 ianuarie 1941, în tabelul alcătuit de sovietici pentru localitățile ce intrau în zona de acțiune a Detașamentului 97 grăniceri au fost trecute numele a 1085 de persoane. Din celelalte localități, din datele adunate până la 7 decembrie 1940, pe liste au fost incluse 1294 de persoane. În categoria de „trădători ai patriei” au fost încadrați și bărbații care, desfășurându‑și serviciul militar în armata română, nu au revenit, după 28 iunie 1940, în localitățile de origine. De asemenea, în urma unor denunțuri ale consătenilor, au fost luați în evidență și câțiva indivizi care doar aveau intenția să se refugieze în România[36].
Această politică a sovieticilor a condus la faptul că peste o jumătate din numărul total al deportaților au fost femei și copii. În situația în care soții, fiii și frații lor au fost executați, închiși sau deportați, femeile și copiii au apărut, în ochii organelor de securitate, drept actuali sau potențiali opozanți și susținători ai grupurilor de rezistență. Pe de altă parte, femeile proveneau din aceleași medii sociale, politice și culturale de care au fost legate rudele lor de sex masculin. În cazul în care aceste medii nu erau eradicate, ele ar fi putut produce în continuare „dușmani ai poporului”[37].
Între timp, încheierea, la 26 februarie 1941, a Tratatului româno‑sovietic de comerț și navigație, precum și a unui acord privind schimbul de mărfuri și plăți a avut un impact pozitiv asupra atitudinii bolșevicilor față de locuitorii din Bucovina și Basarabia. La 28 februarie, Grigore Gafencu, ministrul român la Moscova, raporta că „guvernul sovietic dorește să rezolve în mod definitiv” problema repatrierilor, fiind admise să plece toate persoanele care puteau justifica fosta lor calitate de funcționar, militar sau legături de rudenie directă în România[38].
Începând cu 15 februarie 1941, la Cernăuți a fost reanimată activitatea Comisiei de repatriere. Pe această linie oficială, în lunile martie–iunie 1941, s‑au repatriat, potrivit unui raport al lui Grigore Gafencu, „aproape 1000 persoane”, mult sub nu mă rul doritorilor[39].
Informația privitoare la reluarea înscrierilor pentru strămutarea în România s‑a extins rapid în lumea satelor. În localitățile românești din zona de graniță, în special în raioanele Storojineț și Hliboca, au început să circule zvonuri potrivit cărora oficialitățile sovietice vor permite plecarea românilor în patria lor, așa cum s‑a întâmplat cu germanii și polonezii din Bucovina și Basarabia. În acest sens, locuitorii erau sfătuiți să depună cereri, scrise în limba rusă, la secțiile raionale de miliție[40].
Într‑o primă perioadă, organismele abilitate au primit asemenea cereri, însă când numărul lor a început să se ridice la sute, printre semnatari numărându‑se și mulți ucraineni, operațiunea a fost suspendată sub motivul că, la început, nu s‑a înțeles ce vor sătenii, însă despre plecarea în România nici nu poate fi vorba, și că în spatele campaniei respective se află spionii români și provocatorii[41]. Sistarea procesului de primire a petițiilor a provocat nemulțumire în rândul populației, deoarece mulți oameni au considerat că vor fi privați, spre deosebire de concetățenii lor mai norocoși, de dreptul de a se strămuta în România. Din această cauză, la 26 martie 1941, la Storojineț s‑au adunat mai multe sute de țărani din localitățile Ropcea, Cupca, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Ciudei și din suburbiile centrului raional. Secretarul organizației raionale de partid a refuzat să discute cu mulțimea adunată, specificând că se așteaptă sosirea din clipă în clipă a unui reprezentant al Kievului. Persoana respectivă era Vasile Luca, unul dintre militanții PCR, stabilit în 1940 în URSS și ales deputat în Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene din partea Regiunii Cernăuți, la alegerile din ianuarie 1941. Acesta a încercat să convingă mulțimea că România practic nu există ca stat și că bucovinenii ar avea numai de câștigat de pe urma instaurării puterii sovietice[42]. Respingând și huiduind discursul acestui reprezentant al noii stăpâniri, oamenii au decis, în urma unor deliberări, ca în ziua de 1 aprilie toți cei care doresc să plece în România să se întâlnească în Suceveni pentru a porni în mod organizat spre frontieră[43]. Interesant este faptul că și la adunarea din Pătrăuții de Jos, din 28 martie 1941, la care au participat circa 400 de țărani, organizatorul adunării, Gheorghe Crăsneanu[44], a amânat plecarea tot pentru 1 aprilie[45].
În acea zi de tristă amintire, grupuri mari de oameni din satele Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Cupca, Corcești, Suceveni, în frunte cu un drapel tricolor și altul alb, cu prapure bisericești, au format o coloană de circa 2 500–3 000 de persoane și s‑au îndreptat spre frontiera sovieto‑română. În poiana Varnița, la vreo trei kilometri de hotarul cu România, oamenii au fost întâmpinați cu focul tras din mitraliere. Potrivit datelor comunicate de autoritățile sovietice, în timpul tentativei de a forța trecerea graniței, au fost ucise 20 de persoane, inclusiv femei și copii46. Conform listelor alcătuite ulterior, numai din șase sate bucovinene (nu dispunem de informații pentru celelalte localități) au murit la Fântâna Albă
44 de oameni (17 din Pătrăuții de Jos, 12 din Trestiana, câte 5 din Cupca și Suceveni, 3 din Pătrăuții de Sus, 2 din Oprișeni)[46]. Martorii măcelului vorbesc despre o cifră de circa 200 de morți[47].
În aceeași zi, circa 100–120 de săteni din Carapciu, Iordănești și Prisăcăreni, care au venit la Suceveni cu o întârziere de câteva ore, au fost mitraliați de ostașii sovietici chiar pe teritoriul satului. Deoarece măcelul s‑a produs în plină zi și în văzul lumii, autoritățile au fost constrânse să anunțe date exacte privind numărul jertfelor. Potrivit acestora, 24 persoane au fost ucise și 43 rănite[48].”